„Aventurile lui Licuţă dincolo de Capătul Lumii” (18) de Lică Barbu

107
Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

logo lumea lui licutaÎn episodul trecut s-au întâmplat multe şi nu mai vreau să vă reamintesc. Cine citeşte această poveste fantastică, ştie. Ştie că „aici”, se întâmplă fantasticul gândurilor luat ca subiect de poveste. Fără continuitatea citirii acestei povestiri gândul fiecăruia rămâne blocat la unul din episoade şi nu va şti de ce Licuţă trebuie să ajungă la Capătul Lumii.
Ceva altfel se întâmplă şi în acest episod.
Lectură plăcută!

Mai întâi, au coborât de pe bac toţi pasagerii, cu sau fără biciclete, apoi maşinile şi căruţele. Aşa e ordinea. Oamenii ştiau, nu era necesar să-i dirijeze cineva.

Pe mal, Costică şi Marcel au încălecat bicicletele pedalând spre destinaţia propusă, iar Neculai aştepta să urce şi Aurel cu Dacia lui pentru a fi sigur că cei cinci copii se vor îmbarca în maşină şi gata! La drum!

Licuţă, Zburlita, Perluţa şi Tatalai au luat loc pe bancheta din spate, iar Parfeu în faţă, urmărindu-l pe nea Aurel la toate manevrele de condus autoturismul. Visa el că va deveni şofer. Aşa l-au sfătuit ai lui. Cică e meserie bănoasă.

Prins între cele două fetiţe, Licuţă este fericit. Mai ales că Zburlita şi Perluţa îl ţineau fiecare de câte o mână. Nici nu se obosea să afle ce gândesc. Toate veneau prin atingerea mâinilor.

Zburlita îl tot pupăcea în gânduri, iar Perluţa îl mângâia cu o floare pe frunte. Cu un zâmbet cât cerul, Licuţă privea afară în viteza maşinii. Drumul din vecinătatea Dunării, pe care mergeau ei acuma, era străjuit cu sălcii. Printre ramurile sălciilor Licuţă vedea săgeţi de lumină aruncate în viteză de soarele abia răsărit. Ca într-un film ce derula imagine cu imagine.

Simţea în el că e bine, că e linişte, că sunt clipe pe care nu le va uita niciodată.

Şi sigur asta pentru că deodată, filmul rupse culorile şi toate imaginile erau cenuşii. Dunărea era neagră, iar ici-colo câte un pescăruş cădea în apă ca un bolovan. Sălciile au început să-şi desfăşoare ramurile şerpuind văzduhul spre cerul ce cobora apăsător peste lume. Era un amalgam de lucruri şi fiinţe care veneau de niciunde în şuvoaie noroioase peste imaginea de care Licuţă tocmai se bucurase.

Aceeaşi iluzie a avut-o şi pe bac, dar parcă acum era mult mai clară şi mai intensă. Cu toate aceste stări urâte, Licuţă nu simţea nicio teamă. Ştia că e stăpân pe ceea ce se întâmplă şi putea controla totul prin gânduri.

Încercă să evadeze din cenuşiul gândului şi îşi căuta cu privirea prietenii. Nu mai era niciunul lângă el. Şi nici maşina, şi nici nea Aurel. Era ţintuit pe o buturugă neagră şi plutea în derivă.

„Unde mă duci, nene scriitorule?”, îl auzeam strigându-mă printre cuvintele din poveste.

Nu-i puteam răspunde. Viteza de a scrie cursul poveștii mă făcea să nu mă pot opri din scris şi ar fi însemnat să şterg toată imaginaţia de până acum.

Şi atunci, Licuţă a înţeles. Poate schimba totul prin el. Doar de un gând bun avea nevoie, care a venit mai iute ca vântul şi ca gândul.

Buturuga neagră a dispărut luându-i locul o corabie cu pânzele în plin avânt. Norii au devenit curcubee, iar sălciile cereau lumină de la Soare. Pescăruşii nu mai erau bolovani, ci zmeie cu cozi multicolore.

Licuţă era căpitan pe corabie şi dădea ordine prietenilor lui:

‒ Tatalai! Nu mai sparge seminţe în maşină! Nu poţi să te abţii? Mai e puţin şi ajungem.

Totul a revenit la real. Zburlita îl strângea mai tare de mână, iar Perluţa îl privea pe sub gene.

Norocul lui Tatalai că nu a auzit nea Aurel ce a spus Licuţă că altfel oprea maşina ca să facă curat după Tatalai şi ajungeau seara la pescuit. Aurel era fanatic cu curăţenia în maşină.

‒ Licuţă, vrei ce? Foame mi-e dacă!

Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește  

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.