„Ce se întâmplă cu mine? De ce îmi apar tot felul de vedenii?… Şi visul de azi-noapte, şi nălucirile de pe bac, şi acuma eram gata să mă pierd în habar n-am ce. Şi ce e cu gândurile pe care le aud?”, se întreba Licuţă năucit de prea mult pentru el. Privea la ceilalţi cu teama că şi ei îi pot auzi gândurile. Nimic nu-l surprindea. Toţi erau normali şi cuminţi.
„Totul a început de la bănuţul găurit pe care mi l-a dat tataia Muşat. Mai bine nu-l luam… Şi ce mare scofală e un bănuţ? Doar nu mi-o fi frică acuma de chestia asta!… Da, dar prea se leagă toate de acest bănuţ. Mai ales când aud numele lui Terente, simt cum mă furnică pielea şi aud voci în mintea mea. Şi mai simt că ceva se va întâmpla. Nu ştiu ce, dar aud în urechi un ţiuit de parcă mă apropii de un loc care mă cheamă. De abia îl aud, dar îl aud. Şi tot creşte.”
O zdruncinătură uşoară îl trezi pe Licuţă din gânduri. Nea Aurel încetinise maşina ca să treacă de o groapă micuţă şi tot a trecut prin ea.
‒ Ce ureche îmi ţiuie, Zburlito?, îi veni să întrebe Licuţă.
‒ Dreapta.
‒ Ba nu, stânga. Că e pe partea mea şi i-am şoptit ceva, sări Perluţa, ca să se dea mai cu moţ.
‒ Adică, ce?, se zburli Zburlita la ea.
‒ Adică, jos toată lumea, că am ajuns!, anunţă Aurel finalul călătoriei.
Copiii coborâră la marginea drumului, iar Aurel parcă maşina sub o salcie umbroasă, într-un luminiş ales din timp ca loc de pescuit.
Nici nu şi-a terminat manevra de a-şi asigura maşina pentru a fi ferită de arşiţa soarelui de peste zi, căci la faţa locului au şi apărut Neculai, Costică şi Marcel descălecând bicicletele chiar lângă malul bălţii. Până să îşi scoată Aurel sculele de pescuit din portbagaj, cei trei aveau deja undiţele în baltă. Era momentul când totul trebuia să încremenească. Nici pâs nu era voie să se audă.
Peste baltă pluteşte o linişte de boemă. Ici-colo, se aude câte un clipocit de apă de la vreo broscuţă în căutare de hrană sau de la câte vreun peştişor fugărit de câte-o ştiucă flămândă.
O briză uşoară de dimineaţă mângâie suprafaţa apei parcă să o îndemne la poveşti pescăreşti.
Câteva libelule inspectează situaţia musafirilor nepoftiţi bâzâind nemulţumite că le sunt deranjate obiceiurile de fiecare dimineaţă.
Licuţă cu Parfeu şi Perluţa adunau crenguţe uscate pentru un viitor grătar cu peşte. Tatalai înfuleca de zor gogoşi, iar Zburlita mângâia cu privirea tot tabloul naturii pe care nu avea ocazia să-l admire oricând. Din când în când ofta. Ce gânduri îi treceau prin minte?
Doar Licuţă ştia.
Toată această normalitate nu părea să răstoarne firescul lucrurilor şi nimic nu ne arăta că suntem într-o poveste fantastică. Doar o imagine minunată a bălţii şi pescari la pescuit cu un grup de copii. Şi atât.
Deodată, Licuţă…
Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește
