La finalul ultimului episod v-am lăsat în suspans cu „Deodată, Licuţă…” Aventura continuă!
Deodată, Licuţă auzi o voce tremurată de parcă venea din străfundul apelor. Se auzea ca atunci când Licuţă răsucea butonul la aparatul de radio în căutare de posturi. Vocea îi striga numele, pierzându-se într-un ecou.
Licuţă privi în jur şi în liniştea impusă de pescari nu se auzea decât trosnetul călcăturilor pe crengile uscate şi plescăiala lui Tatalai care nu se mai sătura de gogoşi.
‒ Perluţo, tu auzi ceva?, întrebă Licuţă fără să vrea.
‒ Nu. Ce să aud?
‒ Mă strigă cineva.
‒ Ei na, te strigă! Orăcăie broaştele. Ce ai Licuţă?, îl lămuri Parfeu, chinuindu-se să facă bucăţi o creangă mai groasă de salcie.
‒ Ţi se pare. Poate gândul Zburlitei te strigă. Nu vezi ce melancolică e? N-are ea treabă cu noi, îi răspunse şi Perluţa, după ce a ciulit urechile un moment.
Licuţă se opri din adunat crenguţe şi rămase mobilizat pe ascultat. Vocea era însoţită de un ţiuit care creştea în intensitate. Îşi auzea numele din ce în ce mai clar, iar ţiuitul îi pocnea în creieri.
Se gândi la bănuţ şi-l pipăi în buzunar. Frigea. Îl scoase afară cu gândul să-l lase undeva să se răcească, dar bănuţul i se lipise în palmă. Şi nu mai avea culoarea lui. Era strălucitor şi emana culori roşietice. Licuţă voia să-l arate şi celorlalţi, dar îşi opri intenţia, pentru că din găurica bănuţului se auzi vocea care-l striga, iar ţiuitul se oprise. Îl apropie de ureche şi auzi clar: „Licuţăăă! Vino aici să mă ajuţi! Tu eşti salvatorul meu. Este momentul să pleci spre mine. E timpul tău, Licuţă.”
‒ Cine eşti? Şi unde să plec?, întrebă Licuţă tare, făcându-i pe ceilalţi să se întoarcă spre el.
Chiar şi Zburlita se trezi din visare şi se apropie curioasă.
‒ Ce-ai Licuţă? Aiurezi? Vorbeşti singur?, îl întrebă Zburlita zâmbind.
‒ Nu ştiu ce-i cu tine. De ieri tot eşti în nişte ciudăţenii. Ori eşti bolnav?, îl întrebă şi Parfeu grijuliu.
‒ Cred foame eu că e, vorbi şi Tatalai cu gura plină.
‒ Staţi!, ţipă Licuţă de-i făcu pe pescari să se întoarcă spre ei şi să le facă semne să facă linişte.
Licuţă înţelese ce a avea de făcut. Un gând cald îi dădu puteri şi stăpân pe mintea lui, aşa cum făcuse pe drumul către locul de pescuit, când a năruit cu puterea gândului bun toată imaginea de urgie ivită în gândul lui, se concentră adunând gândurile prietenilor în el.
Pe rând, le dădu să asculte vocea din bănuţ. Auzeau tot ce a auzit şi Licuţă.
‒ Ce-i asta?, întrebă Perluţa, parcă cu teamă în glas.
Nu apucă să afle vreun răspuns pentru că de malul apei se apropia o lotcă în care un lipovean cu barba albă dădea lejer din lopeţi.
Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește
