Trec zilele, trec nopțile, rostogolindu-se unele după altele într-un ritm ordonat și controlat de soare, de lună și de stele. Cerul se luminează și se întunecă după voia lui, doar oamenii, după lungi observații ale cerului cu luneta, cu microscoape enorme și notații astrologice, au alcătuit calendare, grafice astrale și au încadrat totul în parametrii bine stabiliți de-a lungul sutelor de ani, parametri astrali de netăgăduit, în care ne străduim și noi, oamenii, la rândul nostru, de tot atâta amar de vreme, să ne încadrăm, cu sufletul împăcat că, ce ți-e dat, asta o să și ai, ce stă scris în stele, așa o să și trăiești… Uneori credem în stele mai mult decât în noi, apelăm la sfaturile astrale și căutăm să găsim explicații când ceva nu este tocmai așa cum ne-am dori noi să fie… O zi e bună, alta mai puțin sau deloc bună cu tine, și-atunci te simți nedreptățit de soartă și nu mai înțelegi unde s-a ascuns fericirea. Fericirea aceea pe care ți-au promis-o ursitoarele la naștere, fericirea aceea care era însemnată în prezicerile zodiacale astrale… Începi să nu te mai încrezi în stele, în preziceri, să te maturizezi și să crezi mai mult în tine. Ce-i în lună și în stele, devin file de poveste pe care cândva, tânăr fiind, le-ai răsfoit cu o bucurie nevinovată.
Tare mi-aș mai dori să mai pot crede în astre. Să mai pot citi, dacă nu zilnic, cel puțin lunar, sau anual, rândurile zodiacului meu și să-mi ordonez zilele așa cum stă acolo scris și să-mi explic eșecurile, ghinioanele, stările ce-mi nemulțumesc sufletul și să dau vina pe ele, nu pe mine. Dar nu e așa. De la un timp încoace, zilele și nopțile au pus stăpânire pe mine și mă țin în chingile lor severe, neținând cont de nicio prezicere astrală. Și așa, cu timpul, mă las învăluită de petrecerea timpului între răsărituri și apusuri de soare. Nu e o stare rea. Nu e o stare de om pierdut între secundele și minutele zilei și ale nopții. Nu. Este o stare de lină beatitudine de care mă las atrasă, petrecând-mi timpul ce mi-a mai rămas, într-o mare de liniște, de nemărginită libertate de a avea anumite activități cu totul și cu totul ciudate, uneori comice sau bizare pentru alții, dar total normale și importante pentru mine. Am devenit nemărginit de înțelegătoare, mai spontană și mai sinceră cu mine însumi, cu cei din jur, chiar și cu obiectele care mă înconjoară și care îmi sunt alături de o groază de ani, și care mi-au umplut amintirile, și care m-au însoțit tacit prin casă. Le văd cu alți ochi, le prețuiesc după alte criterii și mă pot despărți de ele cu o mai mare ușurință decât aș fi făcut-o cu câțiva ani în urmă. Mă pot debarasa cu o mai mare ușurință de anumite situații, persoane, fapte dar, mai ales, pot dărui cu o mare bucurie și nonșalanță dintre obiectele, lucrurile adunate de-a lungul anilor. De fapt, sinceră să fiu, mi-a făcut o mare plăcere să pot dărui. Așa a fost dintotdeauna.
Am știut, la rândul meu, să mă bucur de darurile făcute mie, mici, mari, rotunde, pătrate, ieftine sau scumpe, frumoase sau mai puțin frumoase, le prețuiam pe toate deopotrivă, le aveam dragi și fiecare, la rândul lor, păstrau amintiri la fel de mult ca mine. Era o simbioză între noi, născută de-a lungul anilor. Era o obișnuință de a ne afla, de a ne ști împreună. Singurătatea poate fi în atâtea feluri oprită în fața ușii închise. În fața ușilor închise.
Așa a fost și cu mașina mea de cafea. Actuala mea mașină de cafea pe care am primit-o cu câțiva zeci de ani în urmă, când soarta – deh, soarta sau astrele, cine mai știe!, – când am luat viața de la capăt. Și cu ce își începe omul singur viața între patru pereți!? Un pat, o pernă, o pătură, un scaun, o masă, un pahar, o cană și o mașină de cafea dăruită. De fapt, de ea voia să se descotorosească stăpâna, căci își luase una nouă. Așadar a ajuns la mine… singura, după o lungă perioadă de tăcere, de voită și copleșitoare tăcere, care-mi dădea atenție încă de la sculare, clipind din luminile ei strălucitoare, urându-mi o bună dimineață sinceră. Și asta îmi făcea bine. Îmi atrăgea atenția că nu sunt singură. Comunica cu mine, dându-mi comenzile necesare funcționării ei. Comenzi pe care trebuia să le aflu, și le învăț, să le respect… Din păcate ea, pe atunci, dădea comenzile în engleză, fostul ei stăpân era un londonez pripășit prin Germania, funcționând ca profesor de engleză. La început nu a fost ușor să ne înțelegem, ea apela la puținele mele cunoștințe în limba marelui Shakespeare… Dacă mi-ar fi spus… to be or not to be, that is the question, ar fi fost mult simplu pentru mine, dar ce-mi cerea ea să-i fac pentru a produce mult râvnita cafea, era departe de înțelegerea mea. Mulți pumni a primit, scuturături și chiar am apelat la ibric, pe care mi-l cumpărasem între timp de la un mic magazin turcesc, pentru a putea savura licoarea aceea neagră, turcească minunată, cu spumă aromată, amară și cu zaț… așa cum o știam din România. Dar, mai ales, cu spumă și cu zaț, în care îmi puteam ghici și viitorul, dacă voiam… I-am povestit într-o zi, când eram numai noi două, de toate astea… de zaț, de ghicit, de aromă, și ea m-a ascultat pe limba ei, în tăcere, și a scos un oftat adânc. Am înțeles că trebuie să am răbdare și să o cunosc mai bine, butonând în dreapta și în stânga, în sus și în jos, că avea destule butoane… Așa am și făcut. Apoi noi două ne-am înțeles de minune, până în ziua de azi, și asta nu e puțin lucru, și asta m-a făcut să țin la ea. Mi-a câștigat încrederea. Când greșeam butonul, ofta, se sufoca în zgomote curioase și furioase, arătându-mi că nu e bine așa. Dar cum altfel?, o întrebam, pierzându-mi răbdarea. Și ea mi-a explicat pe îndelete și cu răbdare, după ce, vă jur, am folosit toate butoanele existente. Și nu erau puține… Chiar am reușit să schimb programul în germană… și de atunci viața noastră s-a petrecut de dimineața până seara împreună. Pe vremuri, puteam să beau zi și noapte cafea, îmi făcea bine, mă bucuram că aveam cu cine sta de vorbă, la orice oră doream. O alintam cu boabe din ce în ce mai scumpe și mai parfumate luate direct de la Cibo. Comenzile ei erau uneori mai severe și nepotrivite pentru mine, când poate mă presa timpul sau nu mă simțeam prea bine și-mi doream o cafea reconfortantă, binefăcătoare, iar ea îmi dădea comenzi precise, reci. Nu era vorba numai să apeși pe un buton și deja primeai licoarea mult dorită și așteptată. Nu era așa. În primul rând avea trei feluri de sorturi de cafea… normal, expresso și stark, cafea tare, adică, neagră. Dar și asta am aflat ceva mai târziu, după ce am tras-o puțin de limbă. Eu apăsam pe primul buton și curgea cea mai normală cafea cu care mă declarasem mulțumită. Dar cu timpul, din discuțiile noastre, mai bine zis, din monologurile mele nocturne, pornite dintr-o curiozitate de neînduplecat de a o afla și mai bine, cu toate secretele ei, am aflat multe despre ea. Ba vroia apă sau cafea, ba cerea să fie curățată din când în când, tocmai atunci când te așteptai să-ți poți savura cafeaua în liniște. O procedură gălăgioasă și care cerea timp, răbdare și înțelegere. Apoi, rareori, trebuia să o scap de tot zațul adunat în mădularele ei, „entkalkung, entkalkung”, striga într-una, fără să mai vrea să-mi ofere o singură ceașcă de cafea. Era imposibil să o fac să aibă înțelegere și să amâne puțin entkalkungul. Uneori o amenințam că voi renunța la serviciile ei cu pretenții și că îmi voi cumpăra o mașină nouă, mai modernă. Dar imediat îmi părea rău de ce am gândit despre ea. O alta, nouă, modernă, după atâția ani de bună conviețuire!? Ca în viața oamenilor, mi-am reproșat. Așa se întâmplă mereu în viața lor. Dar între noi nu avem voie să procedăm la fel, mi-am zis. Îmi ceream iertare în gând și chiar o mângâiam cu privirea. Știam că „îmbătrânise” alături de mine și asta mă emoționa, mă obliga să o păstrez lângă mine, până la adânci bătrâneți. Până la moarte, la bine și la greu, așa cum își promit oamenii în fața altarului, crezând cu desăvârșire că așa o să fie. Măcar între noi două să fie altfel. Mă supuneam cu înțelegere. La urma urmei ea rămânea alături de mine, ori de câte ori îmi doream să mă bucur de bucuria de a sorbi o ceașcă de cafea, și ne bucuram împreună… În toți acești zeci de ani a fost doar de două ori „bolnavă”, eu însă nu mă pot lăuda cu o rezistență atât de mare ca a ei. Este mult mai puternică decât mine, și asta mă încurajează foarte mult. Și mă tem la gândul că, într-o zi, poate… Dar nici nu vreau acum să mă gândesc la așa ceva. Acum, când ne petrecem zilele și nopțile atât de la fel, atât de lipite una de alta, că aproape nici nu mai știi cum și când s-a rostogolit soarele pe cer, făcând loc lunii și întunericului. Acum, când te bucuri de orișice licărire de lumină regăsită între pereții apartamentului. O știi acolo, la locul ei, așteptându-te să te apropii și să comunici cu ea, să porți acea conversație zilnică, tacită pe care o porți de tot atâția ani de când o știi lângă tine. Poate pentru ea astrele au hotărât să aibă o viață cât mai lungă. Cine știe? Nu am întrebat-o, bănuiesc că ea nici nu crede în astre și în zodiace, așa cum am crezut eu cândva, mai mult decât în mine însămi. Poate că am învățat ceva de la ea. Să funcționez atâta timp cât am tot ceea ce mă poate ține în viață, fără să mai consult astrele. Îmi continuu obișnuința de a conversa sau monologa cu prietenii virtuali, dar, mai ales, de a conversa zilnic cu mașina mea de făcut cafeaua aceea aromată, tare și binefăcătoare, pentru care îi sunt recunoscătoare. Și așa zilele și nopțile trec, rostogolindu-se unele după altele, într-un ritm ordonat.
Mönchengladbach, Germania
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
