„Aventurile lui Licuţă dincolo de Capătul Lumii (28)” de Lică Barbu

38
Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

logo lumea lui licuta‒ Stai un pic, Licuţă!, îl opri Zburlita. Eu tot nu am înţeles. Bănuţul spunea că suntem la Capătul Lumii şi că dincolo sunt gândurile din tot Universul şi că trebuie să le căutăm. De ce să le căutăm? Şi cine e Rânjitu?

‒ Habar n-am, Zburlito, îi răspunse Licuţă, mergând mai departe. Au fost atâtea ciudăţenii  pe care greu le-am înţeles. Tot ce am înţeles este că acest bănuţ a fost trimis în timp de către unul, Terente, special pentru mine, prin tataia Muşat. Şi ştii ce e ciudat? Că tataia Muşat era un copil, ca mine acuma, atunci când Terente i-a dat bănuţul spunându-i să dea acest bănuţ găurit nepotului lui, Licuţă, adică mie, în ziua când Licuţă se va juca pe stradă cu prietenii lui jocul „Caută comoara”, ceea ce s-a şi întâmplat.

‒ Extraordinar!, se miră Zburlita, prinzându-şi faţa între palme.

‒ Eu nu te cred, Licuţă, se trezi Parfeu din muţenia lui de până acum. Jocul „Caută comoara” l-ai născocit tu ieri, când eram pe stradă. Cum de ştia Terete ăsta…

‒ Terente, nu ,,Terete”.

‒ Aşa, Terente ăsta, de jocul tău pe care nimeni nu-l ştia? Eu cred că prea le născoceşti, aşa cum faci tu mereu ca să ne ţii cu gura căscată.

‒ Nu e născoceală. Toată povestea cu Terente am aflat-o din gândurile lui tataia Muşat. El nu avea curajul să-mi spună pentru că nu credea aşa ceva. Din acel moment am început să ghicesc gândurile la toată lumea.

Perluţa rămase gânditoare, câţiva paşi în urmă. Licuţă se opri şi se întoarse spre ea.

‒ Nici tu nu mă crezi, Perluţo?

‒ Ba, cred totul. De aceea stau pe gânduri. Toate acestea vin dintr-un timp îndepărtat, special pentru tine Licuţă. De când ne-ai luat părtaşi în gândurile tale, am intrat în ceva necunoscut şi suntem prinşi în nişte chestii pe care nu cred că le-a mai văzut cineva. Parcă visăm. Am adormit pe malul bălţii la umbra sălciilor şi acum visăm toţi la un loc.

‒ Nu, nu visăm. Tot drumul până la baltă am avut fel de fel de vedenii. Şi nu dormeam.

‒ Aşa e, sări Zburlita, să-i dea dreptate. E o aşa aiureală în povestea asta încât ce gândesc apare-n faţa mea. Parcă suntem într-un film, nu într-un vis. Nemaipomenit!

Tare mi-e teamă că suntem prinşi într-o capcană. Ar fi bine să fim mai atenţi. Cine ştie ce primejdii pot fi pe acest tărâm necunoscut. Ţineţi gândurile unite! Să gândim toţi la fel dacă vrem să ajungem acasă. Ceva îmi spune că vom avea multe obstacole până vom ajunge la Rânjitu, cel de care spunea bănuţul, ca să-l ajutăm să ajungă pe Pământ, gândi Perluţa către ceilalţi ca să se facă înţeleasă.

‒ Şi cine e Bucurel?

Zburlita nu primi niciun răspuns. Toţi au rămas blocaţi. În faţa lor era o gogoaşă imensă din care curgeau râuri de gem.

E clar. Lui Tatalai i se făcuse foame şi îşi dorise o gogoaşă pe gustul lui. Era acolo, pregătit să înfulece cu poftă. Numai că gogoaşa nu se oprea din creştere. Se umfla văzând cu ochii, ameninţând să-i acopere pe toţi. Gemul se prelingea către ei gata să-i acopere.

Tatalai, cu mâinile întinse, se repezi să mănânce din gogoaşă, dar se scufundă lin în coca coaptă şi se zbătea ca să scape.

Mişcările lui bruşte nu-l ajutau cu nimic, mai ales că totul era lipicios. Materia vâscoasă, dintr-un amestec de cocă, zahăr şi gem, îl înconjura şi-l acoperea trăgându-l în adâncul ei.

Ceilalţi prieteni îl auzeau în gânduri pe Tatalai cum striga disperat după ajutor şi priveau neputincioşi neştiind ce să facă. Gogoaşa îi putea astupa într-o clipă şi pe ei, iar pericolul le paraliza gândurile. Teama îi domina şi intrară în panică.

‒ Staţi!, strigă Perluţa ca la o comandă. Trebuie să înfruntăm teama şi lăcomia lui Tatalai.

Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.