„Aventurile lui Licuţă dincolo de Capătul Lumii (29)” de Lică Barbu

41
Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

logo lumea lui licutaDin senin, porni o ploaie cu flori. Asta îşi dorea Zburlita în gândul ei.

Neinspirat gând, pentru că Tatalai se zbătea printre panseluţe şi maci, gata să îl sufoce. Mai rău, florile se amestecau cu coca şi gemul din gogoaşă formând un terci alunecos pastelat, cu fel de fel de culori. Gâfâind, Tatalai scuipa de zor petale şi frunze.

‒ Nu aşa!, ţipă Perluţa disperată. Trebuie să ne imaginăm ceva care să distrugă gogoaşa. Altfel, vom pieri şi noi odată cu lăcomia lui Tatalai.

‒ Ceva, ce, Perluţo?, strigă la ea Zburlita, simţindu-se vinovată. M-am gândit la ceva frumos ca să învingem teama şi lăcomia lui Tatalai. Nu ai cerut tu aşa?

Peste cuvintele Zburlitei începu o ploaie adevărată. Parfeu se gândea că o ploaie ar putea topi coca şi gata cu gogoaşa.

Şi mai rău. După ce că apa ploii amesteca zahărul şi gemul într-o mocirlă lipicioasă, mai erau şi uzi fleaşcă. Unde să te adăposteşti?

Parfeu s-a adăpostit imediat sub un copac răsărit din mintea lui. Ceilalţi îl urmară. Teama de ploaia torenţială le blocă şi mai mult gândurile. Situaţia era disperată. Fiecare se gândea la tot felul de lucruri care i-ar  putea ajuta.

Zburlita opri ploaia, gândindu-se la un soare luminos. La un soare aşa de luminos, că începu să miroasă a ars, iar coca se usca strângându-l pe Tatalai ca între nişte chingi rigide, blocându-i toate mişcările. Bietul de el! Urla sfâşietor de la arsura pricinuită de soare.

Parfeu încercă să-l ajute cu un avion care împrăştia un praf de stingere a focului. A văzut într-un film că aşa se face, dar nu ştia exact cum, şi de aceea nu rezolvă nimic pentru că, neştiind cum e acel praf de stingere a focului, pe Parfeu îl duse mintea la praf de copt care făcea ca gogoaşa să crească şi mai şi. Avionul intră într-un luping ameţitor şi dispăru în soarele Zburlitei. Un mic ,,fâs” încheie iniţiativa lui Parfeu.

Tatalai dispăru în uriaşa gogoaşă, pentru că ea creștea datorită prafului de copt al lui Parfeu.

Din gândurile Perluţei năvăli o turmă de furnici hămesite care, bucuroase de un aşa festin, înfulecau cu poftă din gogoaşă. Toate se învredniceau să devoreze gogoaşa în care dispăruse Tatalai. Şi, în câteva clipe, din puhoiul de furnici apăru faţa plină de gem a lui Tatalai. Zâmbea sătul ca şi cum nimic nu s-a întâmplat.

Bucurie falsă pentru că în acel moment zâmbetul lui deveni rânjet, ca un semn al groazei. Furnicile îl salvau prin lăcomia lor devorând gogoaşa, dar şi creşteau văzând cu ochii. Deveniră nişte fiinţe hidoase, mari şi înfricoşătoare. Nu păreau să se mulțumească doar cu uriașa gogoaşă. Priveau ameninţător şi la orice altceva ar putea fi bun de mâncat de prin jurul lor. Copacul lui Parfeu deveni o amintire în câteva secunde. Hulpave, furnicile muşcau şi din peisaj ameninţând ca totul să dispară. Unde muşcau cu cleştii lor, locul devenea negru, ca o gaură, ca un nimic.

Disperaţi, copiii se pregăteau de luptă cu tot ce le trecea prin cap.

Parfeu se înarmă cu o nuia şi o schimbă imediat cu un băţ mai zdravăn dând cu el în toate părţile ca să sperie furnicile. Rămase cu mâinile în aer căci băţul i-a fost devorat într-o clipită. Din mintea lui apăru un butoi în care se ascunse repede, trăgând capacul deasupra. Butoiul dispăru ca şi băţul, iar Parfeu rămase cu capacul în mâini deasupra capului.

Zburlita căuta bolovani în gândul ei, care de care mai colţuroşi. Degeaba. Nu reuşea în imaginaţia ei ce fel de pietre să aleagă. Se mulţumi cu o mătură din răchită, apoi o schimbă cu una din paie. Tot ce îi venea în minte era mâncat imediat de furnici.

Perluţa, mai ingenioasă, îşi imagină că are o furcă şi cu curaj, dădea să se apere, dar rămase cu mânerul în mână. Încercă şi cu o lopată. Acelaşi lucru.

Singurul care nu schiţa vreun gest era Licuţă. Mă privea supărat pe sub sprâncene ştiind că nu-i voi da niciun ajutor. Câteva furnici intraseră şi pe foaia mea de scris şi eram preocupat să le alung ca să nu fiu pişcat sau, Doamne fereşte!, să rămân fără unealta de scris.

Lui Licuţă nu-i era teamă, dovadă că furnicile nici nu-l vedeau şi atunci a înţeles că teama şi lăcomia nu pot învinse aşa.

‒ Staţi! Asta e!, strigă Licuţă ca o victorie.

Totul încremeni.

Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.