”Aventurile lui Licuţă dincolo de Capătul Lumii (33)” de Lică Barbu

38
Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

logo lumea lui licutaCopiii ţopăiau bucuroşi în acest peisaj mirific. Peste chipurile lor zâmbetul lor era rege, iar ploaia de stele dulci nu mai contenea.

Perluţa se opri brusc din joacă. Odată cu ea, şi ceilalţi.

‒ Bucuria asta nu-i a bună. Primejdiile sunt la tot pasul. Și să fim atenţi la ce gândim, căci tot ce ne vine în cap se transformă în lucruri adevărate. Unele foarte periculoase.

‒ Adică, să nu mai gândim?, întrebă Zburlita mai mult şoptit.

‒ Indiferent cum, gândim fără să vrem, dar tot la ce ne dorim să ne gândim să fie de bine. Fără teamă, fără invidie, fără lăcomie, fără minciună. Să fim noi în puritatea noastră de copii. E clar, aici sunt pericole, dar ele nu sunt că sunt, ci pentru că noi le creăm. Şi asta nu e bine. Nu e bine pentru că am fost trimis aici, în această lume, cu misiunea să eliberez gândul fermecat şi să-l duc în lume şi doar cu gândurile noastre bune vom reuşi să ajungem la el şi să ne întoarcem acasă.

‒ Da, aşa este, Licuţă. Aşa spunea şi fluturaşul galben atunci când am păşit în lumea asta, preciză Perluţa. Să fim foarte atenţi ce gândim.

Cuvântul ,,acasă”, pe care l-a spus Licuţă, i-a adâncit pe toţi în dorul de cei dragi. Imagini cu chipurile acestora veneau de pretudindeni. Veneau şi dispăreau prin ei lăsându-le şoapte cu chemări calde ce-i ademeneau către casă.

‒ Mamă!, şopti Zburlita cu lacrimi în glas.

‒ Mai stau puţin cu prietenii şi vin acasă, tată, se trezi şi Tatalai vorbind cu imaginile lui.

Licuţă îl primi în el pe tataia Muşat. Se priviră o clipă cu înţeles şi Muşat dispăru. Apoi trecură şi mama, şi tata, şi sora lui. Dorul nu se stăvili. Toată curtea trecea prin el. Toţi prietenii lui, cuvântători sau necuvântători. Paul, păianjenul, îi mângâie obrajii şi după ce zăbovi o clipă atârnat într-un fir de mătase, dispăru ca şi cum n-a fost.

‒ Staţi!, strigă Perluţa ca la o comandă. E o capcană pusă la cale de gândul cel rău. Asta vrea. Să slăbim lupta prin dorul de casă şi apoi să ne păcălească să-l luăm cu noi dacă vrem acasă.

Brusc, un întuneric, ca o stingere a luminii dintr-o cameră, făcu să dispară orice din jurul lor. Nu mai era nimic. Doar ei, care culmea, se vedeau unul pe altul foarte clar, cu tot acel întuneric. Linii de lumină de diferite culori treceau peste tot fără oprire. Unele subţiri, altele mai groase. Unele într-o linie dreaptă continuă, altele în zig-zag cu mici întreruperi. Unele se roteau în cerculeţe, altele săreau de colo-colo, parcă într-o joacă.

Veneau din toate direcţiile şi treceau ca o ploaie care cădea orizontal prin corpurile copiilor sau ocolindu-i. Parcă erau artificii în explozii multicolore.

Erau gândurile lumii. Lumea trecea prin ei. Copiii auzeau toate graiurile Pământului, şi ale oamenilor, şi ale animalelor, şi ale plantelor.

Mângâieri, îndemnuri, poveşti de seară, chiote de copii, idile de dragoste, toate le auzeau ca şi cum lumea era acolo în ei.

Perluţa, mai prevăzătoare la toate, asculta îngrijorată această ploaie de gânduri şi privindu-l pe Licuţă ar fi dorit să-i spună că nu e lucru curat, dar nu mai apucă să o facă.

‒ Ahh!, se auzi ţipătul lui Tatalai ca şi cum l-a lovit ceva în piept.

‒ Vaai!, ţipă şi Zburlita ca şi cum ceva a rănit-o fulgerător.

Parfeu, nici nu mai apucă să se dumirească şi o lovitură îl nimeri în moalele capului.

Lovituri, ţipete, vaiete, plânsete îi loveau pe nevăzute.

Perluţa îl prinse pe Licuţă de mână ca o înţelegere pentru ce aveau de făcut. Prietenii lor erau în primejdii nevăzute şi nu ştiau cum să lupte cu ele.

Ce se întâmplă?

Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.