„Aventurile lui Licuţă dincolo de Capătul Lumii (34)” de Lică Barbu

87
Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

logo lumea lui licutaErau gândurile rele care veneau din toată lumea şi din toate timpurile. Ţipete sfâşietoare spintecau întunericul cu săgeţi însângerate. Explozii de tunuri şi scrâşnete de săbii metalice cădeau în ritm sacadat peste tropote de cai şi care de luptă.

Şuierat de bombe trecea razant pe lângă auzul copiilor sfârşind într-un zgomot infernal.

Plânsete de mame rupeau văzduhul întunecat, cu lacrimi de dor şi cu dureri nemărginite.

Urlete de animale ucise de vânători şi ţipete de copaci doborâţi fără milă de oameni lacomi străpungeau gândurile copiilor sfărămându-le liniştea.

Aerul întunecat era sfârtecat de un şuierat ca de bici peste ţipete de trupuri chinuite.

Haosul instalat îi lovea pe copii pe nevăzute şi nu puteau evita impactul cu aceste gânduri.

Se făcuse frig şi ploi de gheaţă treceau prin ei. Un lup hămesit urla în neştire.

Primejdia apărută aşa, deodată, deveni şi mai rea. Gândurile rele începură să ia forme hidoase, mai negre decât întunericul care îi înconjura. Mirosea a cauciuc ars, iar un fum înecăcios le blocă puterea de gândire.

Tatalai se ridică buimăcit de lovitură şi-l îmbrăţişă cu spaimă pe Parfeu, iar Zburlita îşi acoperi ochii cu palmele.

Frica de întuneric domina gândurile copiilor. Puterile le slăbeau, iar speranţa pentru a învinge răul nici nu exista.

Perluţa şi Licuţă se ţineau strâns de mână, adunându-şi forţele pentru a găsi o soluţie. Pe ei doi nu-i lovea nimic. Încă mai aveau puteri să blocheze atacul gândurilor rele.

„Nu e suficient, Licuţă. Ne trebuie mai multă forţă”, strigă Perluţa în gândul lui Licuţă.

„Taci! Tăcerea e mai puternică decât orice strigăt. Să ne îmbrăţişăm, să fim cu toţii un singur gând. Să gândim împreună frumosul din noi, să dăm copilăriei puritatea inocenţei, să eliberăm scânteia iubirii prieteniilor noastre, să lăsăm curajul să lupte cu răul, să fim mai buni unul cu altul, să ne iubim. Şi vom învinge. Acum!”, gândi în şoaptă Licuţă.

Şi atunci, începu zborul. Fiecare plutea lin încercând să se adune într-o îmbrăţişare. Era o luptă cu ei înşişi încercând să se apropie mai mult. Întunericul nu le oferea niciun impuls de zbor, niciun sprijin prin care să-şi facă avânt.

Gândurile rele îi ademeneau şi le puneau obstacole. Plăcerea zborului se contopea cu neputinţa de a lupta cu ele. Dădeau din mâini confuzi căutând ceva care-i să-i adune la un loc.

„Nu vă fie teamă! Nu vă mai gândiţi la voi! Nu luptaţi fiecare pentru el. Lupta e mai puternică dacă ne unim gândurile. Un singur gând să fim!”, se auzi ca o comandă gândul lui Licuţă.

De data aceasta, spus cu forţă. Forţă care eliberă o scânteie de lumină din gândurile lui. Era ca un licurici ce vibra în întuneric cu triluri de greieraş care voia liniştea.

Punctul luminos, pe strune cu cântece din câmpie, îi atrăgea ca un magnet şi încet, încet se adunau într-o îmbrăţişare în jurul licuriciului cântăreţ.

Spaima de pe chipurile lor dispăru lăsând loc zâmbetului să-i poarte într-un singur gând.

Din îmbrăţişarea lor compactă ţâşneau raze de lumină, din ce în ce mai puternice, risipind întunericul spre nicăieri şi spre ce n-a fost şi să nu mai fie.

Pete negre se luptau cu lumina ce se dovedea de neoprit. Forţa luminii domina lupta împotriva răului. Vag se mai auzea câte un scâncet sau câte un şuierat de fiare tăioase. Şi mirosea a fân proaspăt cosit.

‒ Bunii mei prieteni, vă iubesc!, şopti Licuţă odată cu acelaşi gând.

Şi într-o clipită, răul cel negru dispăru într-un punct cu un mârâit sec, fără vlagă.

‒ E pace!, chiui Zburlita făcându-l pe Tatalai să pufnească într-un râs pur copilăresc, ca un cristalin de clopoţei, murmurat de ghioceii care vestesc primăvara.

Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.