Perluţa s-a îndrăgostit de Parfeu. Nici ea nu ştie cum. Nu şi-a dorit asta niciodată, dar iată!, un gând bun care mocnea în ea demult a pătruns în gândul lui Parfeu.
Privirile timide şi dorul lui Parfeu pentru Perluţa au izbucnit odată cu cântecul lui chemând-o fără cuvinte la dorul dorurilor.
Cântecul îngeresc din fluierul lui Parfeu nu mai contenea. Prin gândul ei, Perluţa l-a invitat în zbor pe Parfeu şi luându-l alături, se avântară într-un carusel al emoţiilor.
Totul deveni nostalgic. Dragostea plutea pe aripioarele miilor de fluturaşi care se revărsaseră peste peisaj conduşi de Fluturaşul Galben, iar culori, multe culori, curgeau prin ei ca nişte râuri izvorâte de nicăieri formând curcubee care îi împrejura pe copii.
Licuţă şi Zburlita, ţinându-se de mână, se priveau în ochi şi în adâncimea gândului din ei dragostea se cocea arzând în focul inimii.
Scriind aceste rânduri, mi-am adus aminte de copilărie, atunci când m-am întâlnit cu prima dragoste, cu primul „te iubesc!” şoptit în gând, cu primul sărut. Copiii din această scenă fermecătoare m-au emoţionat profund şi ţinteam să închei toată această aventură a lui Licuţă în acest cadru fericit, dar ceva nu mă lăsa. Mai erau întrebări fără răspuns, mai trebuia ceva de rezolvat.
Lumea în care se aflau copiii nu am ales-o eu în această imaginaţie fantastică. Totul a început cu o joacă prin care voiam să-i duc pe eroii mei într-o aventură, una mai pentru copii, cu înţelegeri simple. Pe firul povestirii au intervenit întâmplări fără voia mea, iar eu nu am făcut altceva decât să descriu o relatare în toate faptele. Prea puţin m-am amestecat în aventura lor. De multe ori, în situaţii-limită, Licuţă mi-a cerut să intervin ca să-l ajut şi nu am reuşit. Altceva decât imaginaţia mea a condus toată povestea până la acest punct şi acum, eram curios cum vor izbuti copiii să se reîntoarcă din gândurile lor în lumea reală.
Nici nu mi-am terminat bine reflecţia mea şi îl văd pe Tatalai cum este luat de un şuvoi de culoare violet lansându-l în plutiri jucăuşe. Tatalai râdea în hohote de parcă-l gâdila ceva.
‒ Uraaa! Rai în parcă suntem. Tare şi foame mi-e.
Licuţă se opri din visarea lui drăgăstoasă cu Zburlita şi rămase atent la ceea ce spunea Tatalai.
‒ Ceee? Te rog să mai spui ceva, Tatalai!
‒ Ce?
‒ Orice, spune orice!
‒ Orice.
‒ Ei, na! Spune de ceva care îţi place, de ceva care ţi-ai dori!
‒ Cartofi să îmi place pap mie prăjiţi.
‒ Formidabil! Dragi prieteni! Perluţo, Zburlito, Parfeule! S-a deschis poarta, strigă Licuţă către ceilalţi copii de parcă descoperise o comoară.
Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește
