„Aventurile lui Licuţă dincolo de Capătul Lumii (40)” de Lică Barbu

23
Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

logo lumea lui licuta‒ Şi cum reuşesc aceste plăpânde fiinţe să aducă binele pe Pământ?, îl întrebă Licuţă pe Bucurel, ştiind de fapt răspunsul.

‒ Fără ajutorul lor, Rânjitu v-ar fi distrus de mult planeta. Fluturaşii sunt întruchiparea gândurilor noastre bune. Aşa o vedem toţi. Binele poate fi văzut prin ochii minţii noastre, cu multă imaginaţie. Prin iubire şi dăruire, poţi vedea binele oriunde şi-n orice. Într-o floare, într-un râu cristalin, în bolta cerului senin, în fiinţa iubită, până şi în aerul pe care-l respirăm. Totul este să simţi în gânduri frumuseţea acestor închipuiri, iar răul nu mai are nicio putere. De fapt, nici nu va exista.

‒ Ştim că suntem foarte departe de casă, dincolo de Capătul Lumii. Cum poate ajunge gândul tău bun la oameni aşa repede cu aceşti micuţi fluturaşi? De abia zboară, ici-colo, întrebă şi Perluţa, frământându-şi mintea ca să înţeleagă.

‒ Ştiţi şi voi foarte bine din poveşti. Calul, voinicul din poveste, îl întreabă deseori pe stăpânul său cum să-l ducă spre aventură: „Ca vântul sau ca gândul?”

‒ Ca gândul, căluţule, răspunseră toţi copiii odată.

‒ Păi, vedeţi? Gândul este cea mai mare forţă din Univers şi într-o clipită poate ajunge oriunde, chiar şi la Capătul Lumii. Pentru el, nu există niciodată cuvântul „departe”. Aşa cum şi voi, prin gândul bun al dorului, sunteţi deja acasă, sunteţi în orice loc. Cu fantezie, gândul bun vă ajută să călătoriţi în toată lumea, să vedeţi locuri unde nu a călcat gând de om. Şi acum, ia să-mi spuneţi, la ce vă gândiţi voi în acest moment?

Gem gogoaşă o vreau cu mare!, strigă imediat Tatalai.

Copiii au încremenit. O secundă, căci nu mai apăru nicio gogoaşă, aşa cum păţiseră mai devreme. Ceea ce-i convinse că au scăpat de coşmaruri şi drumul spre casă e deschis.

‒ Bine, hai! Ştiu la ce vă gândiţi. Să pornim la drum!

Bucurel le făcu semn fluturilor, care băteau din „copite” nerăbdători să plece în zborul spre casă, să se lase jos pentru a fi încălecați de copii.

Zburlita l-a ales pe cel roşu, cu puţin mov. Perluţa, pe cel albastru, dar cu mai mult mov.

Parfeu nici n-a stat la îndoială şi l-a încălecat pe cel cu toate culorile ştiute şi neştiute, iar Tatalai, bolborosind o numărătoare, din cei doi rămaşi, l-a ales pe cel de culoarea gogoaşei, adică, un pic mai rumen la culoare şi cu picături de culoarea gemului de căpşuni. Păi, cum altfel?

Licuţă, liniştit că totul e în regulă, se urcă pe fluturele cu mult galben, culoarea lui preferată, parcă special rămas pentru el.

Bucurel îşi luă zborul primul, în fruntea tuturor. Fâlfâind lin, ceilalaţi fluturi uriaşi îl urmară.

Imaginea peisajului se schimbă. Din nimicul din care au plecat, acum se vedea Universul cu miliarde de stele. Pe lângă alaiul călător treceau cu viteză cosmică meteoriţi de diferite culori, comete din gheaţă jucăuşe în bătaia luminilor din spaţiu, puzderie de steluţe înflăcărate şi şuvoaie de gânduri care străbăteau lumea întreagă. Era mirific. Copiii erau muţi de uimire şi aplaudau zâmbind la toate minunăţiile nemaivăzute, nemaiştiute de nimeni până la ei.

Sau era doar o închipuire? Aşa cum spunea şi Bucurel: „Cu fantezie, gândul bun vă ajută să călătoriţi în toată lumea, să vedeţi locuri unde nu a călcat gând de om”.

„Aşa este, dar prea e adevărat”, îşi spunea zâmbind fericit Licuţă.

‒ Uitaţi, prieteni!, îi atenţionă Perluţa. Soarele! Se vede Soarele.

‒ Dar unde e Pământul şi ce este mingea asta roşie?, întrebă Parfeu îngrijorat.

‒ E planeta Marte. Imediat după ea vine şi Pământul, casa noastră dragă, îl lămuri Perluţa atotştiutoare.

‒ Uraaa! Se vede Luna! Ce frumoasă e în lumina Soarelui! Parcă ne-a făcut cu ochiul, chicoti Zburlita cu un oftat profund.

Alaiul de fluturi, după ce dădu roată planetei Marte, se apropia vertiginos de Lună.

Un fluierat grav de flaut îi înconjură într-o simfonie venită din adâncurile Universului şi vibraţii calde îi propulsară într-un vârtej odată cu rotaţia Lunii.

Nenea Timpul le vorbea. Copiii cădeau în neantul dorinţelor de viaţă şi iubire. Gândul celor dragi care-i aşteptau îngrijoraţi, îi însoţea spre casă.

Brusc, tot spaţiul cosmic se lumină, iar fluturii dispărură. Copiii străluceau ca nişte îngeri de cristal plutind pe râuri de lumină. Ceva se lăsa aşteptat.

Şi Licuţă a înţeles.

Mă privi cu dorinţa de a-l ajuta şi voia un cuvânt de la mine, cuvântul de care avea nevoie, pe care să i-l dau în poveste. L-am scris în gând şi i l-am dăruit.

Atunci, Licuţă strigă cu toată forţa lui de se cutremură tot Universul:

‒ Acasăăă!

Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.