În episoadele trecute ale acestei povești aţi aflat că lui Licuță i se întâmplă ceva ciudat și ciudățeniile nu contenesc nici în episodul următor. Nu puteți afla decât dacă… Lectură plăcută!
− Neculaie! Ce le dați mâine copiilor să mănânce la pescuit?, auzi Licuță de cum intră în curte.
− Pe mine mă întrebi, Ioano? Dacă se dau cu joaca, nu le mai trebuie mâncare. Fă-le şi tu niște gogoși. Le-ajunge. Că doar n-o să stăm la baltă toată ziua. Fă și-o mămăligă mai tare pentru momeală!
− Ho-ho! Ți-am făcut-o deja. Cu gândul la o saramură din bibanii pe care-i aduci, am răsucit mămăliga numai a poftă… Licuțăă! Treci la masă!
− Uite, mamă, ce mi-a data tataia Mușat!, se lăudă Licuță arătându-i mamei bănuțul găurit.
− Hm! Cam ciudat banul ăsta găurit. De unde l-o fi avut tătica?
− De la unul Terente. Adică, eu îl am de la Terente, că așa i-a zis Terente lu’ tataia când era el mic. Să mi-l dea mie când voi fi nepotul lui, ca să fie comoara mea. Tataia Mușat n-a vrut să-mi spună, dar eu am ghicit. Ca și cum am fost acolo, turui pe nerăsuflate Licuță.
Ioana se afla undeva între punct şi virgulă. Nu înțelegea nimic.
− Ce-ai mamă? E vârtej în capul matale.
− Fii liniștit, Licuță! Nu știe mă-ta cine a fost Terente.
− Ete, na, nu știu. Terente e banditul ăla care se ascundea prin baltă, ca să nu-l prindă jandarmii şi care fura de la bogați ca să dea la săraci.
− Hai, că nu-i chiar așa. După ce stăm la masă, am să-ți povestesc Licuță toată istoria cu Terente ăsta. Știu eu mai bine.
În mintea lui Licuță, cuvântul ”Terente” i-a stârnit deja citirea gândurilor tatălui lui.
Frânturi de imagini veneau în gândurile lui Licuță şi nu-i era clar de ce unele erau șterse brusc. Auzea foarte bine vocea tatălui său, dar nu înțelegea de ce unele întâmplări nu se voiau știute de el. Cineva, parcă, ștergea repede imaginea, iar cuvintele despre cine a fost Terente erau amestecate și se terminau fără înțeles.
Oricum, Licuță știa pe larg viața lui Terente, atunci când tatăl lui începu să-i povestească.
‒ Pe lipoveanu’ ăsta, Terente, nu-l chema Terente. Asta era o poreclă.
‒ Știu. Îl chema Ștefan Vasali şi s-a născut la Carcaliu, un sat din Balta Brăilei.
”Le-o fi spus la grădiniță educatoarea, sau știe de la socrul-miu, Muşat?”, gândi Neculai.
‒ Nuu! Te-am auzit pe tine clar cum urma să-mi spui. Nu ne-a spus la grădiniță și nici tataia Mușat nu mi-a povestit. Mi-a dat bănuțul și apoi l-a chemat mamaia să pună de mămăligă.
Neculai stătea cu gura căscată ca să continue ce avea de spus și nu înțelegea cum de a ghicit Licuță ce urma să-i povestească. Nici nu mai știa cu ce să continue.
‒ Am înțeles ceva-ceva din povestea ta despre Terente, dar…
‒ Care poveste, că nici nu ți-am spus-o?
‒ Ba da. Cât am stat la masă, te-am ascultat în gând cum căutai să-ți aduci aminte de toată viața lui Terente. Am ”ascultat” atent, dar nu te auzeam clar la unele cuvinte. Atât am înțeles. Că Terente era un haiduc și că fura de la bogați ca să dea la săraci. Așa e?
‒ Cam așa, dar nu așa. Și nu înțeleg de unde până unde ghicești gândurile mele. Nici eu nu le deșluşesc uneori, când vreau să spun ceva și tu, na, ești în capul meu… Sau am adormit la masă şi visez ciudățenia asta a ta?
‒ Ei na, bre, tată! Ești foarte treaz și așa e. Aud tot ce spun alții în gând. Mie îmi place. E ceva rău?
‒ Nu… Nu știu. Habar n-am, dacă e bine sau rău. Să-i spun lu’ mă-ta să te ducă la dispensar, să-ți facă un control. Ai vedenii, cred. Cu cine oi fi semănând din neamul nostru, nu știu?
‒ Nu mă doare nimic, tată. Spui asta și-n gând, dar nu-ți vine să crezi. Numai că e ceva în capul tău, ceva amestecat de nu înțeleg bine. Te aud cu întreruperi, așa, de parcă vorbești bâlbâit. Ce e cu Terente ăsta până la urmă? Spune-mi tot.
O clipă, Neculai privi cerul de parcă cerea ajutor de undeva și crezând că totul e o aiureală de moment, continuă:
‒ Lipoveanul Terente a fost un mare… și Poliția l-a… pentru că a… unde se ascundea el…
Atât auzea Licuță, cu toate că tatăl lui vorbea normal și clar. Ceva nu se voia auzit de Licuță. Mă privi o clipă în timp ce scriam şi dau din umeri ca răspuns. Auzeam vorbele lui Neculai, dar cuvintele lipsă nu se așezau pe hârtie de nicio culoare. Nu-mi vine să cred că ceea ce voiam să scriu mai departe în poveste era oprit de o forță pe care nu mi-o explicam.
‒ E și-un cântec care a rămas de la Terente. A avut și el o gagică, na, ca omu’, și lumea i-a scos cântecul ăsta:
”Terente și Didina
Se plimbă cu mașina,
La orice cotitură
Mănânc-o prăjitură.
Didina s-a-necat,
Terente s-a-mpușcat.”
Cam asta-i cu Terente ăsta. Hai la culcare, Licuță! Mâine ne trezim devreme să plecăm la pescuit. Ai să vezi locul unde se ascundea Terente, de care ți-am povestit.
Care povestit? Licuță nu a auzit nimic despre acel loc.
Acuma, el era cel abramburit. Cu gândul că ceea se întâmplă este ceva care va înțelege el odată și-odată, Licuță se îndreptă spre camera lui. Oare va putea dormi?
Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește
