Sub acest titlu, suntem invitați la Teatrul „Bulandra” la o adaptare pentru scenă a unei cărți de Svetlana Aleksievici, scriitoare cu origini ucrainene și bieloruse, laureata Premiului Nobel în 2015, „pentru opera ei polifonică, memorial al suferinței și curajului în epoca noastră”, tradusă în 43 de limbi din 47 de țări. Cartea aceasta scrisă în 1990 reunește mărturisiri ale unor participanți – militari, cadre medicale și administrative etc. – la războiul dus de URSS între 1979 –1989 pentru a impune „victoria socialismului” în Afganistan, acțiune în care au fost antrenate peste un milion de persoane, soldat cu un număr impresionant de morți, dispăruți, schilodiți, precum și mărturii ale unor rude ale acestora. La premiera spectacolului, ni se oferă o dată cu invitația și un exemplar al acestui roman documentar apărut cu titlul Sodații de zinc, în traducerea Justinei Bandal, în 2016, la Editura Litera, unde, de altfel, au văzut lumina tiparului și alte volume ale autoarei. Și iată că prin intermediul scenei, el este readus acum în atenția publicului. Și nu întâmplător, căci „z”-ul sângerând din titlul înscris pe afiș este o trimitere-avertisment fără echivoc la realitatea crudă, ameninătoare, îngrijorătoare a războiului de la granița României, nu mai puțin absurd în logica secolului XXI. Cel care și-a asumat sarcina artistică, alături de o strălucită „pleiadă” de actrițe și de scenografa Nina Brumușilă, este Yuri Kordonski, regizorul rus născut în Crimeea, dar devenit cetățean al SUA, unde este și profesor la „Yale School of Drama” (Connecticut), cel care, în teatrul românesc a lăsat până acum amintirea unor spectacole de mare ținută estetică și ideatică, începând cu Teatrul „Bulandra”, unde această producție cred că este cea de-a șaptea în regia sa. Yuri Kordonski este aici și semnatarul dramatizării și adaptării pentru scenă focusând în materia densă a cărții perspectiva mamelor acelor soldați care, abia ieșiți din adolescență și instruiți sumar, nu s-au mai întors din iadul numit Afganistan decât în sicrie sigilate de zinc. De aici preferința pentru vocabula „băieți” din titlu. Dramatizarea restituie însă cu toată forța mesajul antirăzboinic și umanist al cărții, bogăția apăsătoare și revoltătoare a tabloului acestei „istorii micșorate la nivelul individului”, în care prevalează trăirile omenești. Impactul imaginii asupra unei epoci prin istorii spuse la persoana întâi. Este un spectacol despre adevărul și puterea revelatoare a emoției. Un teatru într-un fel angajat, dar nu tezist.
În fața publicului instalat pe câteva gradene construite în spațiul de joc de la sala de la Grădina Icoanei, restrâns astfel la o intimitate care te implică foarte tare ca spectator, șapte personaje apar din negura culiselor. Și a timpului. Înveșmântate în negru, se aliniază (și vor rămâne așa tot spectacolul) șezând la o masă lungă. Ca de tribunal. Într-un fel poveștile lor spuse una după cealaltă capătă și forța unui rechizitoriu. Confesiunile cu inima zdrobită ale celor patru mame care și-au primit fiii ca rămășițe în secretul sicrielor sigilate (Dana Dogaru – Prima mamă, Ana Ioana Macaria – A doua mamă, Profira Serafim – A treia mamă, Camelia Maxim – A cincea mamă), a celei de-a patra mame (Mirela Gorea), îndurerată până la a-și pierde mințile, care este nevoită să constate: „mi-au înapoiat alt om… Nu pe băiatul meu”, un ins acum de nerecunoscut, incapabil de a se readapta vieții de zi cu zi, cu morbul ucigaș intrat iremedibil în el, se împletesc cu aceea a Asistentei medicale (Rodica Lazăr). Aceasta trecută ea însăși prin iadul războiului, îl înfățișează cu o cutremurătoare, copleșitoare expresivitate, cu băiețandri care dau foc cu entuziasm satelor afgane, medicii ajungând să bea alcoolul sanitar, printre boli neiertătoare, mutilați, invalizi. Adică a văzut fața reală a frontului, unde debusolarea atinge cote incredibile, oamenii devin neoameni în confruntarea minut de minut cu Moartea, cu Răul, atotstăpânitor, chipul hâd, departe de imaginea edulcorată, de propagandă, de la televizor. Acolo noțiunile de patrie și patriotism ce li s-au turnat la școală și de familie în urechi nu mai au vreo noimă, nici aceea de om. Medee moderne, personajele mama denunță iraționalul lumii supuse bărbatului-soldat, cruzimea regimului care le ia copiii, spălarea pe creiere, absurdul mașinăriei administrative ori militare, lipsa de comprehensiune și de omenie a funcționarilor de stat și din armată, corupția acestora. Prin arta lor interpretativă exemplar stăpânită și pusă în valoare de toate aceste actrițe, tribulațiile interioare ale personajelor întrupate deschid căi de interogație la fel de nemiloasă către propriul lor eu. Mărturisirile lor, în fapt vorbe rostite de persoane care au existat aievea, ceea ce le sporește încărcătura afectivă, de la șoaptă la strigăt, de la lentoare la o precipitare ce covârșește, luând nu de puține ori tonalități de tragedie antică, ne dezvăluie tot atâtea chipuri ale suferinței de mamă și de femeie. „Bărbații luptă în război… Noi după război avem de luptat.” Cu amintirea nașterilor și a clipelor duioase și tihnite de odinioară, cu remușcările legate de felul cum și-au educat și îndrumat băieții, cum au acționat sau reacționat când ei erau trimiși la război. Zbuciumul sufletesc le aruncă din matricea firească a omenescului pe care nu mai pot, nu mai știu cum să-l regăsească. Războiul nu iartă pe nimeni.
Aceste monoloage clocotitoare, răvășitoare păstrează în economia spectacolului o cadență și un echilibru clasic, forță și armonie adăugând întregului personajul central, situat fizic la mijloc, între cele șase partenere de joc, ideatic, detașându-se prin replicile sentențioase dar nu mai puțin sensibile, generatoare de emoție puternică. Este catalizatorul care absoarbe consonant și potențează toate aceste universuri de trăiri paroxistice, rezoneurul Svetlana, interpretată magistral de către Mariana Mihuț. Ea propune un examen lucid: „Suntem oameni ai războiului. Întotdeauna fie am luptat, fie ne-am pregătit de război. Niciodată nu am trăit altfel.” Formula spectacolului trimite deopotrivă la simulacrul de proces care i-a fost intentat Svetlanei Aleksievici de către puterea deranjată de dezvăluirile și acuzele implicite pe care le aducea cartea ei. În 1992, după ecoul unei piese de teatru inspirate de această carte și montată la Teatrul Național din Belarus „Ianka Kupala”, înregistrat și difuzat de televiziunea națională, scriitoarea a fost acuzată în instanță de „lipsă de patriotism, de discreditarea valorilor”. În timp ce, pe coridoarele tribunalului, ca efect al binecunoscutei tehnici de manipulare, exersată în regimul minciunii și fricii decenii după decenii, era numită unealtă a imperialismului occidental. De la „tribuna” ei, Svetlana nu doar că atrage atenția că „războiul va continua atât timp cât ne bântuie mințile rătăcite”, dar pledează pentru adevărul ridicat la înălțimea de zeu, acum când unii zei au fost alungați și alții sunt închiși în muzee, pentru o mutație fundamentală a mentalității, o revoluție radicală în gândire. Asta se face într-un altfel de proces. Profund și general omenesc. Un examen de conștiință al fiecăruia și al societății în ansamblul ei. Ce presupune că „toți ar trebui să fie judecați”. Adică, să ne judecăm fiecare față în față cu sinele. Pentru cum am gândit, am acționat sau nu am acționat, pentru tăceri lașe sau terifiante, vinovate, atunci când ar fi trebuit să avem o voce. Căci „dacă nu vom lumina trecutul, el se va răzbuna în viitor”. Calea îngustă! „Unde nu este căință, nu este nici alinare” ‒ este fraza care încheie spectacolul. O auzi și după ce furtuna de aplauze s-a stins. Și luminile rampei. Peste un spectacol de o remarcabilă calitate artistică și tulburătoare actualitate. Ca un strigăt necesar, pertinent.
[…] https://leviathan.ro/baietii-de-zinc-cronica-de-teatru-de-mariana-ciolan/ […]
[…] https://leviathan.ro/baietii-de-zinc-cronica-de-teatru-de-mariana-ciolan/ […]