Barbu Ștefănescu Delavrancea în viziunea Adinei Romanescu

75
b st delavrancea adina romanescu galerie de portrete
Barbu Ștefănescu Delavrancea, portret de Adina Romanescu, 12 iulie 2020. Inedit. Copyright © Adina Romanescu
Barbu Ștefănescu Delavrancea, portret de Adina Romanescu, 12 iulie 2020. Inedit. Copyright © Adina Romanescu

Barbu Ștefănescu Delavrancea

11 aprilie 1858, București–29 aprilie 1918, Iași

Scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române. Este tatăl pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea, precum și al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România.

După ce publicase versuri în ziarul „România liberă”, în 1878 îi apare primul volum, Poiana lungă. Amintiri (poezii), semnat Barbu, în tradiția poeziei din primele decenii ale veacului, bine primit de critică. În 1882, Barbu Delavrancea își trece examenul de licență la Facultatea de Drept din București, cu teza în drept Pedeapsa, natura și însușirile ei, pe care o publică în același an, semnată Barbu G. Ștefănescu. Gheorghe era bunicul dinspre partea tatălui: „Gheorghe Tudorică Albu din Sohatu”. Scriitorul își va semna operele cu varianta definitivă Barbu Delavrancea (ortografiată la început „de la Vrancea”). În perioada 1880–1882, Barbu Ștefănescu publică în „România liberă” foiletoanele intitulate Zig-Zag, semnând cu pseudonimul Argus. Din 1883 datează debutul propriu-zis al scriitorului ca nuvelist, cu Sultănică („România liberă”, 9–15 martie, 1883), semnată de asemenea Argus. După un scurt popas la Paris (1882–1884), pentru a-și desăvârși studiile juridice, Delavrancea publică în 1885 volumul de nuvele Sultănica, urmat de Apă și foc, Sorcova (1885), Odinioară, De azi și de demult, Văduvele, Liniște (1887), Paraziții (1892), Trubadurul (1887), Zobie, Milogul, Înainte de alegeri, Iancu Moroiu, Domnul Vucea, Bursierul, Șuier, Răzmerița, Bunicul, Bunica, Boaca și Onea, Micuții, Angel Demetriescu, Irinel, Hagi-Tudose (1903), transformată în tragicomedie – premiera absolută în 14 decembrie 1912 la Teatrul Național din București. În distribuție: Constantin I. Nottara (Hagi-Tudose), Ion Petrescu (Matache Profirel), Vasile Toneanu (Jenică Păunescu), Constantin Radovici (Gusi), Agepsina Macri, M. Giurgea și Maria Ciucurescu. Piesa nu a avut succes, fiind apreciată doar de Victor Eftimiu și Mihail Dragomirescu. Personajul principal din nuvelă și piesă se înscrie în galeria avarilor din literatura universală, cu particularități locale, specifice mahalalei bucureștene.

În 1909–1910 i se joacă la Teatrul Național din București Trilogia Moldovei: Apus de soare, Viforul, dramă shakespeariană, considerată de mulți cea mai bună dintre cele trei piese, Luceafărul.

Delavrancea a fost primar în timpul perioadei de criză economică şi a luptat ca lucrările edilitare, urbanistice şi de înfrumuseţare a Capitalei să nu fie oprite, fapt care l-a pus deseori în conflict cu consiliul comunal pe care-l conducea. A condus primăria Bucureștiului vreme de aproape doisprezece ani, din 29 iunie 1899 până în februarie 1911, lăsând moștenire bucureştenilor iluminatul public, tramvaiele electrice, filtrarea apei potabile, infrastructura marilor bulevarde de azi. A refăcut pavajul cu piatră cubică de pe mai multe străzi importante, printre care Lipscani şi Calea Victoriei, şi a impus obligativitatea salubrizării oraşului. Marele orator a rămas celebru şi pentru certurile cu membrii consiliului comunal.

A fost prieten bun cu Ion Mincu, cu care a colaborat îndeaproape pentru integrarea stilului românesc în arhitectura bucureşteană. De altfel, Barbu Ştefănescu Delavrancea a preţuit şi promovat tot ceea ce era românesc. Referindu-se la revista de literatură populară „Şezătoarea”, Delavrancea spunea: „Se cuvine a avea cu precădere înaintea oricărui om cult, literat şi bun român, căci cel mai suveran mijloc de a înţelege un popor este acela de a-i cunoaşte şi aprofunda tradiţiile, ştiinţa şi creaţiunile sale simple, naive, dar adeseori străbătute de un spirit vast şi genial, pe care numai mulţimile şi popoarele îl pot avea.”

Aprecieri critice:

„Delavrancea e, într-adevăr, nu numai romantic, ci și realist. Acest dublu aspect sub care apare își găseste explicația și în înrâurirea epocii când a trăit – o epocă de tranziție –, și în personalitatea sa –, înzestrată cu aptitudini de diversificare. Dacă uneori pornirile romantice îl îndepărtau de realitate, alteori se simțea puternic atras spre ea și atunci se transforma într-un observator pasionat, pătrunzător, însemnând, cu minuțiozitatea caracteristică realiștilor, ceea ce îl impresiona mai mult.”Ovid Densusianu, Barbu Delavrancea, discurs rostit la 31 mai 1919, Academia Română, Discursuri de recepțiune, București, 1919.

„Delavrancea a adus în literatura românească viața celor mulți, interesul cald pentru această viață și, în scrisul românesc, limba vie a celor care trăiesc în contact cu pământul și un stil colorat, în locul stilului curent și amorf de până atunci.

Delavrancea este unul dintre creatorii literaturii artistice române și unul dintre promotorii celei mai nouă, a celeia care s-a inspirat mai mult din viața așa de originală și specifică a țăranimii noastre.” G. Ibrăileanu, Note și impresii, 1920.

„Delavrancea a avut forța revelatoare a evocării. În discurs, în nuvelă, ca și în teatru, sufletul său retoric își destinde fâlfâitul, cu zboruri de aripi ocrotitoare. Dramele lui istorice sunt discursuri dialogate și resuscitări de poezie și patriotism.

În scrisul lui elogiem poetic și căldura vizionarului, care a înnobilat patriotismul în formele cuceritoare ale artei.” Pompiliu Constantinescu, Barbu Delavrancea, „Viața literară”, 19 mai 1928.

„Este hotărât că Delavrancea nu era un retor. Superbele monoloage ale lui Ștefan cel Mare sunt situate într-o zonă de sonorități planetare. Delavrancea produce metafore de ordin sublim, riscate față de un public cu gustul dificil, cu care știe să surprindă masa și s-o scoată din apatie. E un orator popular, făcând anume concesii spiritului străzii prin bombasticism, dar bătând dintr-o aripă spre cer.”G. Călinescu, Cronicile optimistului, 1964.

Teatrul Național Radiofonic: Mircea Albulescu în unul dintre marile roluri interpretate la teatrul la microfon, Hagi-Tudose din comedia lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, în regia lui Leonard Popovici, înregistrare difuzată în premieră în 27 iulie 1987. În distribuție, alături de Mircea Albulescu: Stela Popescu, Dem Rădulescu, Eugenia Maci, Petre Lupu, Jeanine Stavarache, Florin Anton, Ica Matache. Regia de studio: Rodica Leu. Regia muzicală: Timuş Alexandrescu. Regia tehnică: Vasile Manta.

Grupaj realizat de Pușa Roth

Vezi și: „«Hagi-Tudose», cel mai vechi spectacol de teatru radiofonic pe bandă magnetică, păstrat în Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii” de Costin Tuchilă

Vezi: Arhiva rubricii „Galerie de portrete” de Adina Romanescu

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.