”Bertod și Agnes” la Teatrul Național Habima – cronică de Gheorghe Miletineanu

18
cronica

cronica de teatru logo leviathanCe m-a mânat la teatru să văd la Teatrul Național Habima (împlinește anul ăsta o sută de ani de la întemeiere, ura-ura!) spectacolul Bertod și Agnes?

Faptul că în personajele titulare apar doi foarte cunoscuți – și buni – actori, iar într-un al treilea rol – să zicem, episodic – o fostă elevă de la școala unde am predat preț de vreo două decenii, o elevă pe care s-a întâmplat s-o îndrum, cu mare plăcere, într-unul din spectacolele pe care le-am montat acolo.

Eram întrucâtva prevenit asupra temei pe care o tratează piesa, dar nu aveam cum să-mi imaginez dezastrul pe care îl reprezintă acest opus dramaturgic, elaborat, după cum apare într-o broșură de popularizare a succeselor teatrului, cu sprijinul Fondului de Dezvoltare a Dramaturgiei Israeliene, întemeiat de Mif’al haPais, adică de Loterie. În broșura trimestrială a teatrului e menționat și numele unui ”dramaturg” al spectacolului – Shahar Pinkas.

Bertod și Agnes sunt un cuplu de vârstnici care s-au iubit și încă se iubesc, un cuplu fericit, așa s-ar zice. Numai că Agnes manifestă simptomele bolii Alzheimer și Bertod încearcă să se descurce cu problemele pe care le creează această sinistră boală, fără s-o înștiințeze în privința asta nici măcar pe fiica lor Galia. Cum e posibilă o asemenea situație, trebuie întrebată autoarea textului, Noah Lazar-Keinan.

Cuplul ar trebui să petreacă ajunul Anului Nou evreiesc la Galia și la soțul acesteia, dar Agnes, pătrunsă de tradiția potrivit căreia această noapte trebuie petrecută la ea acasă, se opune plecării în vizită. În schimb, un subit acces de apetit sexual îi readuce pe cei doi soți într-un același pat.

Dialogurile pe care această neobișnuită noapte le prilejuiește între ei îi dezvăluie lui Bertod că e posibil ca nevasta să-l fi înșelat odinioară cu un amic comun (dar e întru totul posibil ca această posibilitate să nu apară decât ca un efect al bolii de care suferă ea), după cum îi dezvăluie că acea carte pe care era mândru că a scris-o și că a avut succes, de fapt nu s-a vândut, iar exemplarele nevândute se află în niște lăzi de carton într-un pod al casei celor doi soți.

Într-un târziu apare fiica celor doi ca să le aducă un castron cu supă. Cu acest prilej, ies la iveală câteva mari mici/mici mari drame de familie, dar, dumirită într-un târziu asupra stării de sănătate a mamei sale, Galia, fiica, e constrânsă să se împace cu teribila situație. Bertod și Agnes continuând a se iubi în pofida lui Alzheimer, iar fiica celor doi, Galia, dumirindu-se asupra situației, ne întoarcem în finalul piesei la situația inițială, în care Bertod se face a nu ști că Alzheimer e, din nefericire, o boală incurabilă, și că, deci, pilulele pe care o silește pe nevastă-sa să le îngurgiteze nu rezolvă, de fapt, nici o problemă, iar Agnes beneficiază de dragostea devotată a soțului ei, inconștientă în privința maladiei fără leac de care suferă.

Doresc să lămurim chestiunile sistematic, una după alta.

Bolile, inclusiv cele incurabile, precum, de pildă, cancerul, reprezintă pentru foarte mulți oameni, și pentru cei apropiați lor, tragice realități. Dar asta încă nu le transformă în mod automat în teme convingătoare de creație artistică. A fost nevoie de geniul lui Lev Tolstoi pentru a transforma altminteri relativ banala Moarte a lui Ivan Ilici în subiectul unei tragice, cutremurătoare meditații despre sensul vieții sau despre tragedia absenței unui asemenea sens.

Dacă de-acum cineva își asumă o maladie ca temă a unei opere literare, trebuie neapărat să reflecteze foarte serios în ce mod el înfățișează maladia respectivă în creația lui literară. De exemplu, chiar dacă, în manifestările ei concrete, boala Alzheimer poate produce intermitent efecte comice – la drept vorbind, eu unul nu cred asta –, a o prezenta publicului sub o înfățișare amuzantă mi se pare pur și simplu o ticăloșie.

Dacă de-acum maladia a devenit tema centrală a operei literare, autorul caută a lămuri – pentru sine, înainte de orice altceva – în ce fel diverse implicații ale acestei boli sunt conexate la tema centrală a operei, dacă o asemenea temă există totuși, și piesa nu se limitează la constatarea simptomelor maladiei. În cazul piesei despre care dau aici seamă, relațiile dintre Galia și părinții ei, enunțate fugitiv, nu par a o fi interesat pe cât ar fi trebuit pe autoarea piesei, care sugerează că se ascunde acolo un subiect de dramă dintre cele mai grave, dar nu se ostenește să-și dezvolte și să-și explice sugestiile.

În Sala ”Bertonov” de la subsolul Teatrului Național Habima, pe scena care înaintează ca un pinten între trei calupuri de locuri pentru public, Shai Aharon a amenajat un decor plauzibil, dacă nu și de o deosebită expresivitate, cu două fotolii elegant tapisate și o mescioară între ele, în centrul spațiului de joc, două scrinuri amplasate față în față pe laturile acestuia și, pe latura fără locuri pentru spectatori, un pat, chipurile, dublu, care se obține prin alipirea a două practicabile figurând, chipurile, două paturi de o persoană.

Rochia roșie a lui Agnes (costumele: Orna Brandt Shimoni) mi s-a părut departe de ceea ce această femeie, toată numai maniere burgheze, ar fi dispusă să poarte plecând la o cină cu caracter festiv; o elegantă rochie neagră de seară, care apare pe scenă mai târziu, mi s-a părut mai aproape de ceea ce cred eu că ar fi gustul vestimentar al eroinei. Costumul lui Bertod e plauzibil, dar rochia în care apare Galia, fiica celor doi, este de o remarcabilă urâțenie, absolut în afara oricărui stil, iar părul nețesălat al actriței nu face decât să completeze o apariție care contravine impresiei pe care spectacolul, ca și piesa, ține s-o producă publicului în legătură cu statutul social al eroilor – cei doi soți se exprimă când și când, foarte șic, în franceză.

Și cum sunt acești interpreți de dragul cărora m-am dus să văd spectacolul? Amândoi – toți trei, de altfel, nu numai Tatiana Canelis Olier și Dov Reiser, dar și Michi Peleg Rotstein – sunt meseriași serioși, stăpâni pe meșteșugul lor, și pe toate efectele pe care le pot scoate din textul – cu totul precar – al dramei pe care Habima le-a oferit-o ca s-o joace, în lipsa unor texte de valoare reală din dramaturgia lumii. Trăire scenică adevărată nu e de văzut în acest spectacol, ci doar o mânuire foarte abilă de felurite poncife actoricești – cum sunt, de pildă, ingenuitatea mișcătoare recâștigată de Agnes în clipele de aparentă sănătate psihică ale eroinei și stropșelile periodice ale lui Bertod în momentele în care răbdarea îi e prea greu pusă la încercare de boala soției.

Toată această pricepere artizanală a fost supravegheată de regizoarea Daphna Silberg și însoțită – discret, de altfel – de ilustrația muzicală semnată de Ehud Friedman.

Plecând de la teatru mă gândeam – și sunt, vai!, bine situat să cunosc problema – că Alzheimer și alte boli de nevindecat sunt categoric probleme foarte grave ale vârstei a treia, și totuși nu aceste boli grave sunt problemele sociale profunde ale acestei vârste, ci problemele economice delicate și psihologiile greu afectate de senectute, toate mult mai răspândite decât maladiile mai sus menționate. Și mi-am adus aminte, gândindu-mă la toate astea, de genialul film al lui Vittorio de Sica, Umberto D., filmul despre care Ingmar Bergman spunea că l-a văzut de o sută de ori.

Publicul primește însă cu simpatie această montare care pe mine mă indispune – e reconfortant să te gândești că tu n-ai Alzheimer, dar recunoști boala la alții, că îți poți oferi luxul unei anumite detașări umoristice față manifestările acestei boli și că familiile iubitoare pot depăși toate dificultățile existențiale pe care le creează ea.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.