”Bradul” de Florentina Loredana Dalian

294
Florentina Loredana Dalian oameni in iarna brad proza

proza-scurta-leviathan.ro-logoNu știu de ce tot amânasem în anul acela până în ultima zi să cumpăr bradul. Și nu știu cum s-a făcut că n-am mai găsit nici măcar o crenguță. Fusese viscol, mașinile nu mai ajunseseră. Nu brad natural, nu artificial, nimic! Ce-i voi spune copilului? El știa că bradul îl aduce Moș Crăciun. Să-i pătez obrazul, nevinovat, moșului ăluia, să-i spun că s-a țicnit, c-a dat în Alzhaimer, c-a uitat, amețitul, adresa? Dar orice i-aș fi spus, efectul va fi fost același: ”Va să zică, pe mine m-a uitat Moș Crăciun, deși am fost cuminte.”

Mă îndreptam abătută spre casă, nevenindu-mi să intru, parcă tot așteptam să-mi vină salvarea de undeva, deși eram conștientă că n-are de unde veni. În scara blocului, am mai avut o speranță. Am văzut-o pe vecina mea cu un braț de crengi în mână. Nici ea nu mai apucase brad, dar măcar avea crengile, tot era ceva. Am rugat-o să-mi dea și mie măcar una, un singură. Eram dispusă să-i dau pe ea cât pe un brad întreg, tot aveam banii pregătiți. Nu s-a-ndurat. Că unele le pune colo, că pe altele – dincolo… În fine, n-am mai stat să-i ascult argumentele.

Soneria. Omul acela, prieten, s-a scuturat de zăpadă, s-a făcut comod și aștepta să-i pun înainte ceva de mâncare și chiar de băut, să se dezmorțească. Și-a dat seama repede că nu eram în apele mele. M-a întrebat și i-am spus ce-i cu mine. Îl văd ridicându-se deodată, de unde nici nu apucase să-și dezghețe mâinile, punând șuba la loc, căciula, mănușile…

– Ce faci, unde pleci?

– După brad. Cum o să stea copilul fără brad? Unde o să-i pună Moșul cadoul?

– Nu găsești, nu înțelegi că am căutat peste tot?!

– Nu-i treaba ta! Mă-ntorc, ajung înaintea Moșului, a mai zis până să dispară în noapte.

Trecuseră ore, nu credeam că mai vine. Într-un târziu, aud soneria din nou și-l văd printre crengi.

– Ia! Ți-am adus doi, să-l alegi pe care-ți place.

– Ce-ai făcut? De unde…

– Ce era să fac? M-am întors la țară, am luat fierăstrăul și i-am tăiat. Mai greu a fost că era să nu mai ajung, drumul e înzăpezit. Am plătit unul cu tractorul. Simplu. Ia uite la ea, doar nu credeai c-o să rămână copilul fără brad! Câtă vreme mai sunt bărbați pe lume, n-au voie să plângă nici copiii, nici femeile.

O spunea firesc, în felul brutal, țărănesc, iar eu nu-mi reveneam din uimire. Am ales unul din cei doi brazi, de-abia l-am băgat pe ușă.

– Te rog să i-l duci pe celălalt vecinei.

– Tu de ce nu i-l duci?

– Pentru că m-aș abține cu greu să nu i-l dau în cap. I-am cerut mai devreme o creangă și n-a vrut să-mi dea.

– Atunci, lasă că i-l dau eu în cap.

Bradul era imens, cu trunchiul gros, n-aveam suport adecvat pentru el, l-am rezemat cumva strâmb de perete. Dar a fost cel mai frumos brad pe care l-am avut vreodată. Și ce mult m-am bucurat că Dumnezeu a lăsat bărbați pe Pământ! Câtă vreme sunt ei, nici copiii, nici femeile n-au voie să plângă.

Așa mi-a spus omul acela odată, demult, într-un ajun de Crăciun.

Slobozia, 4 decembrie 2017

Din volumul în curs de apariție ”Oameni în iarnă”

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.