Nu știu de ce tot amânasem în anul acela până în ultima zi să cumpăr bradul. Și nu știu cum s-a făcut că n-am mai găsit nici măcar o crenguță. Fusese viscol, mașinile nu mai ajunseseră. Nu brad natural, nu artificial, nimic! Ce-i voi spune copilului? El știa că bradul îl aduce Moș Crăciun. Să-i pătez obrazul, nevinovat, moșului ăluia, să-i spun că s-a țicnit, c-a dat în Alzhaimer, c-a uitat, amețitul, adresa? Dar orice i-aș fi spus, efectul va fi fost același: ”Va să zică, pe mine m-a uitat Moș Crăciun, deși am fost cuminte.”
Mă îndreptam abătută spre casă, nevenindu-mi să intru, parcă tot așteptam să-mi vină salvarea de undeva, deși eram conștientă că n-are de unde veni. În scara blocului, am mai avut o speranță. Am văzut-o pe vecina mea cu un braț de crengi în mână. Nici ea nu mai apucase brad, dar măcar avea crengile, tot era ceva. Am rugat-o să-mi dea și mie măcar una, un singură. Eram dispusă să-i dau pe ea cât pe un brad întreg, tot aveam banii pregătiți. Nu s-a-ndurat. Că unele le pune colo, că pe altele – dincolo… În fine, n-am mai stat să-i ascult argumentele.
Soneria. Omul acela, prieten, s-a scuturat de zăpadă, s-a făcut comod și aștepta să-i pun înainte ceva de mâncare și chiar de băut, să se dezmorțească. Și-a dat seama repede că nu eram în apele mele. M-a întrebat și i-am spus ce-i cu mine. Îl văd ridicându-se deodată, de unde nici nu apucase să-și dezghețe mâinile, punând șuba la loc, căciula, mănușile…
– Ce faci, unde pleci?
– După brad. Cum o să stea copilul fără brad? Unde o să-i pună Moșul cadoul?
– Nu găsești, nu înțelegi că am căutat peste tot?!
– Nu-i treaba ta! Mă-ntorc, ajung înaintea Moșului, a mai zis până să dispară în noapte.
Trecuseră ore, nu credeam că mai vine. Într-un târziu, aud soneria din nou și-l văd printre crengi.
– Ia! Ți-am adus doi, să-l alegi pe care-ți place.
– Ce-ai făcut? De unde…
– Ce era să fac? M-am întors la țară, am luat fierăstrăul și i-am tăiat. Mai greu a fost că era să nu mai ajung, drumul e înzăpezit. Am plătit unul cu tractorul. Simplu. Ia uite la ea, doar nu credeai c-o să rămână copilul fără brad! Câtă vreme mai sunt bărbați pe lume, n-au voie să plângă nici copiii, nici femeile.
O spunea firesc, în felul brutal, țărănesc, iar eu nu-mi reveneam din uimire. Am ales unul din cei doi brazi, de-abia l-am băgat pe ușă.
– Te rog să i-l duci pe celălalt vecinei.
– Tu de ce nu i-l duci?
– Pentru că m-aș abține cu greu să nu i-l dau în cap. I-am cerut mai devreme o creangă și n-a vrut să-mi dea.
– Atunci, lasă că i-l dau eu în cap.
Bradul era imens, cu trunchiul gros, n-aveam suport adecvat pentru el, l-am rezemat cumva strâmb de perete. Dar a fost cel mai frumos brad pe care l-am avut vreodată. Și ce mult m-am bucurat că Dumnezeu a lăsat bărbați pe Pământ! Câtă vreme sunt ei, nici copiii, nici femeile n-au voie să plângă.
Așa mi-a spus omul acela odată, demult, într-un ajun de Crăciun.
Slobozia, 4 decembrie 2017
Din volumul în curs de apariție ”Oameni în iarnă”
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
