Casa i se părea pustie. După atâția amar de ani trăiți departe nu mai era a ei. Putea jura că nu se născuse între acești pereți de un galben murdar, că nu văzuse niciodată grădina așa de pierdută în buruieni, lipsea un nuc, acela sub care își îngropase toate vietățile, de la puiul de rață la Milica, cea mai frumoasă pisică pe care o văzuse acel sat plin de câini lăsați pe străzi, Milica îngropată, cu lacrimi și onoare, într-un carton plin de hârtie creponată și flori de plastic, pentru că nebunul Ionuț zicea că numai plasticul nu moare sub pământ, așa că o așezase cu burta în sus în carton și peste ea lăsase toate florile primite de la Erji-Tante, cu riscul să capete o bătaie zdravănă în momentul în care maică-sa va descoperi absența lor de pe noptiera camerei din față. Scrisese chiar și o scrisoare de rămas bun, ceva de genul ”mi se rupe sufletul să te îngrop cu mâinile mele, Milicuța mea dragă, dar ce pot face eu, un copil, dacă nenorociții ăștia de vecini te-au otrăvit, au așteptat până erau siguri că nu mai ai nicio șansă, ca să te arunce peste gardul grădinii ca pe o uscătură. Te voi plânge până la moarte. Dumnezeu să te odihnească”. Invitase trei prieteni, de fapt trei vecini de vârsta ei, le povesti câte ceva despre pisica ei preferată, apoi îi îndemnă să-și arate sentimentele de pietate, sărmana de ea se jucase, cu siguranță, și prin ogrăzile lor, acceptase mângâierile străine, false și fără căldură, pentru că vecinii nu iubeau pisicile. Ei aveau cinci, ori mai multe, dacă scăpau cu viață în lunile de vară. Iarna stăteau mai mult prin casă, lumea degera sub geruri și vânturi sălbatice, ”zmicurând” cucuruzul acasă ori prin vecini și nimeni nu căuta otravă contra animalelor. Iarna veneau șoarecii în poduri și șobolanii prin ocoale, pisicile erau la vânat, apoi dormeau duse la gura sobei, visând vremuri mai bune, cu păsări și șoricei de câmp. Făcuse o gaură imensă sub nucul din grădină și o îngropară pe Milica citind un verset din Biblie, ea, ce fugea ca apucată când auzea că trebuie să meargă la biserică. Citise ceva, cu vocea ei pițigăiată și o mină așa de dramatică, încât cei trei au început să plângă, nu de mila Milicăi, ci de frica zilei de rămas-bun, cum citise, de fapt mai băgase niște cuvinte ucigătoare, cei trei tot nu citiseră, ca și ea, numai că ei habar n-aveau, Cartea Sfântă, unde era clar de văzut că le vine sfârșitul și că nici cu banii americanilor nu au salvare. Începu să râdă. Scena era așa de nebună, trebuia să râzi, altfel ar fi apucat-o plânsul, pentru că ea era de adevăratelea nebună și nimeni nu putea pătrunde dincolo de nebunia ei.
– Edith, zise soră-sa, în fața ta stă mama…
Nu venise singură. Cineva de la Psihiatrie o acompaniase și va rămâne cu ea tot timpul până după înmormântare. Femeia stătea pe scaunul lung de la perete, cu mâinile împreunate, de parcă se ruga, cu ochii ațintiți la moarta de pe masă și o mutră pierdută, că ea se întrebase chiar acum câteva minute cine este de fapt nebuna, ea ori asistenta? Mintea ei îi spunea că cealaltă are probleme, ea le rezolvase acum câțiva ani, când o aduseseră la ospiciu și o lăsaseră acolo, pentru că suna la un telefon fără fir și scrisese pe toți pereții casei un număr ciudat de lung, cu siguranță străin, după ce mortăciunea aia din vis o forțase să-l noteze, pentru că nu era de uitat, mai ales că venise ca semn de viață din partea lui, bărbatul care se urcase într-o salvare și nu s-a mai întors niciodată.
– Mama, întrebă, când a murit și de ce?
– Ieri, Edith, doar am sunat la ospiciu… ieri a plecat…
– Unde a plecat ?
– La Dumnezeu.
– Nu înțeleg de ce faci pe distrusa, zise, ea îl iubea pe Dumnezeu, deci a ales drumul dragostei.
– Toți îl iubim pe Dumnezeu, zise sora cea mare, suntem toți copiii lui.
– Eu nu, zise răstit, eu nu. Ai uitat cum mă bătea să merg la slujbă? Cum mă pedepsea pentru orice greșeală? Eu nu.
– Iartă, Edith, învață să ierți…
Se gândi de câte ori își ceruse iertare pentru nimicuri, ba furase un strugure din via vecinilor, ba se bătuse în pădure cu unul din băieții din clasa ei, ba se îndrăgostise, ca de fiecare dată mortal, de cine știe cine, la unul din balurile din sat și, de fiecare dată, era pedepsită de parcă ar fi început un război, nu mici nimicuri care nu aveau nicio importanță pentru nimeni. Cei cu strugurele lipsă aveau destule vii, cel cu nasul julit era un bădăran și un prost că mirosea locul după el, iar cei în care se îndrăgostise erau de departe, un alt bal nu era prevăzut pentru luna viitoare, șansă să-l vadă era zero, deci, la urma urmei ea fusese întotdeauna cu iertarea pe limbă și plătea pentru tot ce nu făcuse.
– Ea m-a iertat?
– Bună întrebare, se băgă infirmiera în discuție, ea a iertat-o?
– Nu știu, răspunse soră-sa, a murit fără să întrebe de ea.
– Orice mamă iartă, zise infirmiera, eu cred că a plecat liniștită spre ceruri, Edith era și fata ei…
Tenzi, soră-sa, aprinse o lumânare nouă. Erau patru. Toate la capul ei. Sicriul stătea între cele două ferestre. Era deja întuneric. Lumânările aruncau o lumină blajină peste chipul mamei, ce părea că doarme dusă după o zi de lucru pe câmp. Parcă nu fusese bolnavă, nu suferise nimic, era liniștită, ba chiar frumoasă în lumea ei.
– Pot să aprind și eu o lumânare?, întrebă, cred că așteaptă să dau un semn, pot vedea pe fața ei că așteaptă, zise, te rog, Tenzi, dă-mi o lumânare.
Soră-sa stinse una din cele patru lumânări groase, o scoase afară și aduse una nouă în locul ei.
– Trebuie să-i spui ceva, zise, întinzându-i chibriturile, nu are importanță ce, spune ce simți…
Aprinse chibritul, dar flacăra se stinse imediat. Încercă din nou. Îi cam tremurau mâinile.
– Cred că nu vrea lumânarea mea, zise, doar m-a închis în ospiciu și a refuzat orice contact… de gura lumii…
– Era o femeie simplă, zise Tenzi, nu i-o lua în nume de rău.
Încercă din nou. Lumânarea ardea. Flacăra se înălța mândră în sus, se zbătea, cădea până jos, rotindu-se, apoi se înălța din nou.
– Îmi place jocul luminii, zise, uite cum aruncă peste ea fîșii de umbră și linii gălbui, da, Tenzi, cred că ai dreptate, a plecat liniștită…
Se așeză pe banca de lemn lângă infirmieră. Femeia tăcea. Se întunecase bine, dar nu veni niciun vecin.
– Nu vine nimeni, zise Tenzi, ghicindu-i gândurile, pe vremuri era plin…
– Așteaptă. Acum sunt toți la cină. După ce înghit ultima bucată de slănină, pe unii dintre ei o să-i apuce frica pedepsei de-apoi, ai să vezi cum vin…
– Ești rea, zise Tenzi, îți place să vezi cum suferă unii…
– Da, răspunse, pentru că nu m-am putut vedea cum am suferit eu.
Ieși afară. În fundul grădinii aveau closetul. O căsuță de lemn, vopsit în albastru, ”să te gândești la cer când stai pe budă, zicea taică-su, iar peste tine plouă cu găleata… vezi vara”. Ea nu văzuse niciodată vara. Ploua și era frig. Cărarea mocirloasă. Venea iarna. Mai rău. Simți că ar putea plânge, așezată pe capacul albastru al closetului. Simți. Plânsul nu mai venea. Era așa de plină de medicamente că nu mai simțea nimic. Râdea automat. Se înfuria automat. Vorbea rar, ea care nu-și închisese gura nici în somn. Telefonase ani întregi în spatele unei salvări. Scrisese un număr de telefon pe toți pereții casei, căminului cultural, spitalului. Dispăruse și ăsta. Maică-sa văruise pereții. Și amintirile ei. Taică-su murise. Closetul era singurul albastru dintr-un trecut îndepărtat.
– Ești bine, întrebă soră-sa, dacă te-au lăsat aici, chiar acompaniată, înseamnă că ești bine, nu?
– Nu, răspunse infirmiera în locul ei, încă nu știm de ce a vrut să moară, mă rog, a încercat de mai multe ori, dacă nu descoperă motivul poate încerca din nou…
– Prostii, zise, i-am spus și doctorului. Nu mai încerc nimic. Vreau să trăiesc.
Închise ochii. Amintirile veneau în bucăți. Mărunte și sărace. Vedea numai salvarea. Și o femeie blondă pe scaunul din spate.
– Hai să plecăm, auzise femeia zicând, ia-ți rămas bun.
Bărbatul era cu spatele la ea. Nu mai putea merge singur. Doi bărbați îl ajutaseră să urce. Nu se întorsese nici în momentul când îl apucase de mânecă.
– Nu mă părăsi…
De asta își aduce aminte. Implorase. Era distrusă fizic și psihic. El îi îndepărtase mâna și se așeză pe scaunul din față.
– Nu pot, zisese, trebuie să plec, mă așteaptă.
– Nu mă părăsi!
Salvarea se urni și era deja la mijlocul drumului.
– Sper că nu ești gravidă, o auzi pe maică-sa, asta ne-ar mai lipsi… Ăsta moare și tu rămâi cu pacostea pe cap.
Până aici ajung amintirile. Cine era? Unde plecase ? În momentul în care salvarea a intrat pe cealaltă stradă, luând drumul orașului, în capul ei s-a făcut noapte. A început să caute ceva de scris și, parcă împinsă de la spate a umplut o foaie de hârtie cu un singur număr de telefon. O voce de bărbat îi transmitea acest număr. Ca un Morse. Nu se mai întreba de ce scrie, nici pentru cine o face. Vocea se ascunsese în urechea ei.
– Ai desenat toți pereții, urlase maică-sa, doamne, dă-mi putere, ce să mă fac cu fata asta?!
Bărbatul din urechea stângă râdea. Era încântat când o auzea pe maică-sa rugându-se. Cel din urechea dreaptă o îndemna să plece cu el. Cu venele tăiate, zăcând într-o baltă de sânge și strigând ”Hallo, Hallo” la telefonul fără fir, a fost dusă la spitalul de nebuni.
– Ce caut eu aici?, a întrebat-o pe femeia ce dormea cel mai aproape de patul ei, o amărâtă ce plângea fără pauză, fără să știe de ce și pe cine plânge.
– Ești nebună, a răspuns femeia și a început să jelească groaznic pe marginea patului, ai înnebunit când ți-a murit bărbatul…
Spitalul, sau ospiciul, cum îl numeau alții, avea ziduri mari, era imposibil să fugi. Ieșeau în grădină, ascultându-l pe Mateiuș cântând ”O sole mio” și, uneori, avea impresia că vede marea, valurile, aude pescărușii țipând și oamenii vorbind, că îl vede pe el, numai cu spatele și, după o vreme o apuca din nou o poftă să moară, să uite tot ce ducea cu ea, să stea între cele două ferestre, cu patru lumânări la cap, iar cineva din familie va da de el, pe unde o fi, îl va aduce în camera din față și, abia înainte să-i bată ultimele cuie în sicriu, îi va putea vedea fața și ochii.
– Cântă ceva de moarte, țipa la Mateiuș, pentru că eu vreau să plec!
Dar moartea nu venea. Așa au trecut luni de zile. Moartea se îndepărtase, n-o dorea.
– Ești o egoistă, strigă, zguduind sicriul, cred că te bucuri să-mi vezi suferința, zise, puteai face schimb, eu în locul tău, eu!
– Edith, zise infirmiera, liniștește-te.
– Putea face schimbul, zise, eu nu mai vreau, mi-ați luat până și telefonul, mi-ați șters numărul, cei doi ascunși în urechi au plecat de frica voastră, sunt singură cu diavolul din mine, pricepi, sin-gu-ră!
Deschise din nou ușa spre grădină.
– Aprinde becul, zise Tenzi, este întuneric și nu se vede nimic.
Lumina invadă tot ocolul. La poartă așteptau două bătrâne. Prietenele mamei.
– Edith, zise una, ai venit acasă?
Nu răspunse. Făcu pe surda. Intră din nou în grădină. Se simțea lipsa nucului. Era un gol imens, pe care nu-l putuse umple nici zmeura, nici vișinii. Peste el un colț de lună. Frig nu era. Deschise ușa closetului și se așeză pe capac. Ușa o lăsă deschisă. Putea vedea cerul și grămada de lemne cumpărată de Tenzi. O mână, ca o umbră imensă, începu să scrie ceva exact peste golul nucului tăiat. 6041417. Telefonul. Prinse cu degetele vechiul ei telefon fără fir și începu să formeze numărul. Suna. Lung. Sfâșietor de lung. Fața i se umpluse de lacrimi. Nu, pe el nu-l va mai putea vedea niciodată. Plecase.
– Vino, zise vocea din urechea dreaptă, ia drumul spre câmpul de maci… te așteaptă…
Sări gardul și începu să fugă peste holde. Departe. Cât mai departe. Dincolo de râu, dincolo de dealuri, departe, până va vedea macii roșii, ca sângele ei și va putea înțelege că este pe drumul spre casă.
Murcia, Spania
Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav
