”Eleganţă franceză, disciplină rusească, farmec spaniol” de Tudor Sicomaș

491
”Don Quijote” de Ludwig Minkus, Opera Națională București
”Don Quijote” de Ludwig Minkus, Opera Națională București

Da, titlul sună ca şi cum ar fi vorba despre un subiect multi-naţional. De fapt aşa şi este. Pentru că arta, în sine, este un domeniu multi-naţional. Internaţional, dacă stăm să ne gândim mai bine. Iar când vorbim de muzică şi mişcare – în acest caz, dans – vorbim despre două limbaje înţelese de oricine, din orice perioadă, de pe orice continent. Aşadar, vorbim despre două limbaje universale în timp şi spaţiu. Până şi Opera Naţională Bucureşti, după ce atâţia ani a părut închisă străinilor şi ”noului”, a hotărât că este timpul să-şi deschidă porţile spre Europa şi spre mapamond (din nou) spre a lăsa cale liberă artiştilor străini şi, astfel, să devină un punct de atracţie pe harta cultural-artistică internaţională. Primul pas în acest sens a fost făcut când au fost angajaţi primii balerini străini în cadrul companiei. Desigur, nivelul tehnic al artiştilor români era ridicat, însă venirea unor interpreţi precum cei japonezi, francezi, americani, spanioli a creat o diversitate şi diversificare stilistică foarte interesantă. Ceea ce este şi mai interesant este că acest amalgam de naţionalităţi şi şcoli de dans a dus nu la o dezbinare, ci la o muncă în echipă mai bună, mai eficientă, crescând astfel nivelul artistic.

Unul dintre cele mai de succes spectacole de balet ale ultimelor stagiuni se dovedeşte a fi ”Don Quijote” de Ludwig Minkus, cu un libret de Marius Petipa, bazat pe câteva episoade din celebrul roman al lui Miguel de Cervantes. Şi nu e de mirare că publicul iubeşte atât de mult această lucrare coregrafică. Muzica este plină de avânt eroic, de melodii ce-ţi rămân întipărite în suflet şi în memorie şi pe care le vei recunoaşte cu uşurinţă şi ulterior. Mai mult decât atât, subiectul este unul uşor accesibil pentru mai multe niveluri de vârstă, transformând acest balet într-un succes sigur de public. Chiar dacă muzical vorbind ”Don Quijote” nu se ridică la nivelul genialităţii lui Ceaikovski, partitura nu este de lepădat. Influenţele spaniole sunt evidente în multe locuri, în timp ce ritmurile de vals, de poloneză, adagio-urile şi momentele lirice abundă şi fac ca acest balet să fie preferat de mulți.

Cristina Dijmaru
Cristina Dijmaru

Spectacolul prezentat de Opera Naţională Bucureşti în această formulă a avut premiera în 2012 şi de atunci umple sălile până la refuz. Scenografia şi costumele semnate de  Josef Jelínek încadrează de minune povestea cavalerului rătăcitor, aducând un plus de culoare şi de atmosferă de basm. Coregrafia clasică a lui Marius Petipa a fost ingenios adaptată de Jaroslav Slavický, balerin şi coregraf ceh, care a ”curăţat” vechile montări de orice îngreunări şi lungimi puţin necesare desfăşurării acţiunii, dar neştirbind cu nimic firul narativ şi frumuseţea imaginilor. Singurul moment pe care îl regret că nu face parte din această montare este scurtul dans comic al lui Sancho Panza cu fetele – un episod care în mod clar nu schimbă nimic din punct de vedere dramaturgic, dar care de fiecare dată dă un plus de savoare spectacolului şi care scoate în evidenţă puţin mai mult rolul (care altfel este marcat numai de pantomimă) scutierului lui Don Quijote. În rest, nu pot decât să aplaud regia şi coregrafia lui Slavický, căci a ştiut să redea momentele principale, să asezoneze baletul şi cu momente de fin umor şi să transmită publicului, doar prin mişcările executate de solişti şi ansamblu, acea energie nebună şi debordantă specifică poporului iberic.

Cristina Dijmaru și Ovidiu Matei Iancu
Cristina Dijmaru și Ovidiu Matei Iancu

Reprezentaţia din 13 iunie 2019 i-a avut ca prim-solişti pe Cristina Dijmaru (Quiteria-Kitri/Dulcineea), Ovidiu Matei Iancu (Basil), Lorena Negrea (Mercedes), Egoitz Segura (Espado), Antonel Oprescu (Don Quijote) şi Mircea Ioniţă (Sancho Panza). O distribuţie de stele ale companiei de balet din Bucureşti, nume pe care le cunosc iubitorii de balet şi care în seara spectacolului au strălucit în mod deosebit. Cristina Dijmaru s-a dezvoltat foarte frumos, devenind o adevărată vedetă a baletului românesc, aplaudată şi peste hotare. Graţia şi eleganţa, îmbinate cu o forţă expresivă, cu nervul specific spaniol, cu verva şi umorul necesare acestui rol, mă fac să o consider un real atu al Operei bucureştene. Ţinând cont că ”Don Quijote” este unul din cele mai dificile şi solicitante balete din punct de vedere tehnic (îmbinând clasicul cu dansurile de caracter), trebuie apreciată şi mai mult uşurinţa balerinei de a trece rapid de la un stil la altul. Şi încă un atribut pe care Cristina Dijmaru îl deţine (şi pe care puţine balerine îl au) este capacitatea de a interpreta un rol, de a juca, de a-şi etala calitatea de actriţă. Alături de ea, Ovidiu Matei Iancu a fost un partener pe măsură. Chiar şi după atât timp de când a devenit prim-solist al scenei bucureştene, artistul rămâne la fel de tânăr şi proaspăt în interpretare. Salturile impresionante, care au fost dintotdeauna unul din atu-urile sale, masculinitatea combinată cu eleganţa mişcărilor, toate acestea au impresionat de atâtea ori spectatorii şi au făcut acelaşi lucru şi de această dată. Şi nu doar atât, căci a fost evidentă şi chimia scenică dintre cei doi protagonişti. Pe lângă cei doi, am avut revelaţia altor doi solişti – Lorena Negrea şi Egoitz Segura. Mercedes căreia Lorena Negrea i-a dat viaţă a fost caracterizată de o energie aparte, publicul putând descoperi o interesantă balerină potrivită pentru dansurile de caracter. Iar Espado al lui Egoitz Segura a devenit un adevărat toreador, plin de ferocitate şi agilitate tehnică. Antonel Oprescu (Don Quijote) şi Mircea Ioniţă (Sancho Panza) au adus o notă de umor şi visare spectacolului, prin interpretarea cu atenţie la detalii şi transmiţând concret publicului mesajul şi povestea cavalerului rătăcitor şi a scutierului său şăgalnic. Probabil că mulţi dintre cei aflaţi în sală nu dau niciodată atenţie personajelor care realizează rolurile comice şi de pantomimă, însă ele sunt foarte importante. Nu degeaba baletul se intitulează ”Don Quijote” şi nu ”Kitri şi Basil”. Rolul lui Don Quijote este important în desfăşurarea dramaturgică a acţiunii, aspect pe care coregraful Jaroslav Slavický l-a subliniat prin pas de deux-ul dintre Quijote şi Dulcineea din al doilea act. Iar Antonel Oprescu rămâne unul dintre cei mai buni interpreţi ai lui Don Quijote (pot spune, de altfel, că este chiar rolul-semnătură al său). Desigur, de amintit sunt şi restul soliştilor care au adus un plus de savoare şi farmec spectacolului: Alexandre Plesis (Camacho – căruia îi prevăd un strălucit viitor ca prim-solist, datorită tehnicii sale), Vicenţiu Popescu (Lorenzo),  Kana Yamaguchi şi Greta Niţă (Juanita, respectiv Piquilla), Rin Okuna (Zâna Pădurii), Remi Tomioka (excelentă în rolul lui Cupidon, o balerină de mare expresivitate şi agilitate), Adina Manda şi Marco Corcella (Solo ţigan – alţi doi solişti perfecţi pentru dansurile de caracter) şi Cristina Mitu (Cârciumăreasa). Fără aportul lor, spectacolul nu ar fi avut împlinirea artistică necesară.

Ansamblu Don Quijote ONB

Ansamblul de balet s-a ridicat la nivelul aşteptărilor publicului, evoluând în solicitantele numere de virtuozitate, dar şi de graţie (momentul ”Visul lui Don Quijote”, singurul episod de ”balet în alb” al serii) cu precizie, acurateţe şi fiind aproape mereu în complet sincron. Iar acest lucru se datorează, în mare parte, şi orelor de studiu şi a pregătirii pentru acest spectacol, pregătire care a avut loc sub îndrumarea maeştrilor de repetiţie Petruţa Almosnino, Rodica Fiastru şi Raluca Ciocoiu, cărora publicul trebuie să le mulţumească, căci datorită lor se pot bucura de o calitate artistică ridicată a ansamblului de balet al Operei Naţionale Bucureşti. Alături de aceste trei nume, merită amintiţi şi aplaudaţi şi Virgil Ciocoiu, Gabriel Opincaru, Florica Stănescu, Adina Tudor şi (din nou) Ovidiu Matei Iancu, drept maeştri de repetiţii ai soliştilor. Nu în ultimul rând, orchestra operei bucureştene a evoluat la fel de onorabil ca de fiecare dată, maestrul Ciprian Teodoraşcu fiind deja un obişnuit al serilor de balet – lucru deloc uşor, pentru că un dirijor al unor asemenea spectacole trebuie să cunoască îndeaproape coregrafia şi ritmul fiecărui balerin şi, mai mult, trebuie să se adapteze din mers chiar în timpul spectacolului diverselor situaţii neprevăzute. Corpul, mai mult decât vocea (în cazul operei), este foarte pretenţios şi cel mai mic disconfort fizic poate schimba din temelii un moment coregrafic. Iată de ce, spre a deţine un control cât se poate de mare asupra propriului trup şi a unor eventuale şi (uneori) iminente accidente sau defecte, pasiunea, dedicaţia şi munca titanică sunt atât de necesare şi importante în arta dansului şi a baletului.

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.