”Secvențe dintr-o carte a deportării” de Virgil Matei

75
Ultimul deportat la Rubla, Costică Ciolacu
Ultimul deportat la Rubla, Costică Ciolacu

logo rubrica historia leviathan.roÎn noaptea de Rusalii a anului 1951, 18 iunie, numeroase familii din sate și orașe ale Banatului, aflate în apropierea graniței cu Iugoslavia au fost ridicate și duse într-o direcție, pentru ele, necunoscută…

…Se zvonea că nu se vor opri până în Siberia. În acea noapte de vară au năvălit în casele cufundate în somn, ofițeri, subofițeri și soldați de la trupele de securitate cu armele gata de tragere. Li s-a spus oamenilor să-și ia doar strictul necesar. Mulți au plecat doar cu ce au avut pe ei.

Bărăganul brăilean a fost un loc în care și-au dus amarul zeci de familii de deportați și cu domiciliul obligatoriu. Rubla anului 1995 mai număra 9 (nouă) suflete. Nefericiți ai soartei, îmbătrâniți, cu destinele furate, oameni fără un magazin de unde să-și poată cumpăra o pâine sau o cutie de chibrituri, fără o școală sau fără curent electric până mai anul trecut, fără cimitir. Liberi să plece după 1964, ei au rămas în Rubla, legându-se pe viață de acest pământ stropit cu lacrimile durerii.

Satul Rubla
Satul Rubla

Rubla, nr. 23

– Ce număr ați avut inscripționat pe poartă?, o întreb pe doamna Dich Susana.

– Noi eram cam primii pe uliță. Cred că 23. Au fost, la început, 460 de case. Eu am venit aici din Mehedinți, în 1951, iar soțul meu, în 1957, din Ardeal, cu domiciliu obligatoriu, după pușcăria de la Canal. Tatăl meu a fost medic magister. A practicat medicina în Italia, Franța, Elveția. Vorbea fluent douăsprezece limbi. Era licențiat în teologie, medicină și magistratură. Sunt născută la Roma, în 1934. Când m-am născut, tatăl meu, Popescu Alexandru, n-a putut scoate certificatul meu de naștere decât după zece zile. În comuna Balta, judetul Mehedinți am avut 600 pogoane de pământ arabil și alte 200 pogoane de pădure. Am avut casă, moară, prăvălie, bancă, dar ce n-am avut. Acum n-am nimic. Doar patru copii, dintre care trei sunt șomeri. Unul mi-a plecat prin Cehia să caute de muncă. Tatăl meu a tipărit ”Puterea poporului”. A publicat 14 volume de versuri. O poezie, una singură mai știu: ”Vai de lume”. Să v-o spun: ”Fulgeră, bubuie, cerul se-aprinde/ Urlet, răsunet, lumea cuprinde/ Din munți în mare, din lume-n cer/ Focul se-nalță, cu toții pier./ Vântul foșnește, vâjâie, mugește,/ Tempesta crește, totul trăznește/ Case, copaci, jos le trântește/ Le duce valul și le zdrobește/ Ploaia cade, merge șiroaie/ Țarină, ogor, totul despoaie/ Apa se-ntinde, mările cresc/ E vai și jale de cei ce trăiesc…”.

Trenul de opt zero unu…

”M-au arestat în trenul de opt zero unu, se destăinuie domnul Dich. Făceam parte din organizația «Vulturii Daciei», care lupta împotriva rușilor. Până la urmă ne-au dovedit. Șapte ani de canal, apoi am avut «deo» (domiciliu obligatoriu), aici, la Rubla, unde am cunoscut-o pe nevastă-mea. Eu sunt din Ardeal, ea e născută la Roma. N-am mai plecat, aici o să murim, aici o să fim îngropați. Dac-o avea cine…”.

Simion

Iarba a crescut acoperind totul. Aici, în abia deslușitul cimitir odihnesc o parte din morții Rublei. Cei mai mulți nu mai au nici cruce la căpătâi. Pe o cruce din fier ruginit citesc: Magda Muller 1875 – 1953. De pe o alta, ploaia, vântul, soarele și timpul au șters tot. În lungul unui stâlp de beton cineva a scrijelit: Simion. Restul e iarbă…

”Sufeream toată viața dacă trăgeam”.

Știa că o să-i vină musafiri? Singură, în casa din câmp, la amiază, nana Margareta Spak pregătea brânzoaice. Ne-a servit și cu un pahar cu vin. Roșu și bun. Să fie de sufletul celor duși. Casa acoperită cu stuf mai păstrează la intrare ușa și fereastra încropite în 1951. A rămas singură, soțul a părăsit-o acum doi ani. L-a îngropat la Viziru, în cimitirul de-acolo. L-a urmat toată viața. A fost jandarm prin multe sate din Mehedinți, Timiș si Oltenia. Șapte ani bătuți pe muchie a făcut la canal. Când s-a întors de acolo, mi-a spus: ”Mi s-o ordonat să trag de-l văd pe ăla de-i legionar. O fi fost, n-o fi fost, l-oi fi văzut, ori poate nu, eu n-am tras. Am suferit șapte ani. Sufeream toată viața dacă trăgeam ”.

Prea multe flori…

Un strat de ceapă, altul de ridichi, altul de lalele. Flori, multe flori în grădina bătrânei Maria Florea. N-are lacrimi să mai plângă. Dintr-un tablou ”sepia” păstrat cu grijă în casă – în singura cameră – ne privește o tânără frumoasă, elegantă, cu gulerul bluzei alb și cu părul împletit în două cozi groase. E o poză de ”dinainte”. Acum nu mai are pe nimeni, băieții îi sunt departe. ”Așteptați, nu plecați așa repede. Vreau să mă satur și eu de vorbă cu cineva. În pustietatea asta vorbesc doar cu cerul. Către cer mă rog în fiecare zi să vină Domnul, să mă ia la El”.

La plecare, nana Maria ne-a umplut brațele cu flori…

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.