”Când tace toaca” de Letiția Vladislav

169
Letiția Vladislav proza emigrant diaspora

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roOare când mi-am dat seama că acest drum nu are întoarcere? Venise primăvara, a doua de când eram aici, calendarul arăta luna mai, afară ningea peste toate florile care îndrăzniseră să iasă din pământ, știrile ne consolau că odată cu ziua Sfintei Lucia, venea căldura, ziceau, eu nu aveam chef nici să mai ies în fața casei, cumpăram cele necesare de la magazinul din colț și mă refugiam în sufrageria mea caldă. Mama scria că și acolo ninsese. Acum, că eram așa de departe, îmi venea greu să-mi imaginez ghioceii acoperiți de zăpadă ori florile din grădinița nanei Lina lui Percu, cam un metru pătrat de culoare, așa de firave și frumoase, că ți se făcea milă să le rupi. Parcă te-ai fi rănit pe tine însuți. Mă opream la gard, uneori săream peste el, numai și numai să mă bucur de parfum și culoare. Nana Lina, văzându-mă cum dau târcoale gardului, mi-a dat câteva rădăcini să le plantez la noi în grădină. Nu s-a prins niciuna. Stăteam și așteptam minunea, dar nu apărea nimic. Ca și cu rândunicile. Aproape toți aveau cuiburi de rândunici sub streșini. La noi nu veneau decât șobolanii. Păsările zburau peste casă, uneori stăteau pe țigle și ciuguleau boabele de grâu aruncate de mine, dar cuib nu făceau. Eram sigură că acest loc este blestemat. Ceva din trecutul îndepărtat, cine știe! Odată, i-am povestit mătușii Juja ce credeam, dar ea mi-a zis că am prea multă fantazie. Fundul grădinii era la nord, ceva mai umed și mai întunecat ca partea din față. Creșteau buruieni. Și trifoi. N-o credeam. Simțeam ceva straniu, ce mă atrăgea și mă îndepărta de casă. Poate de acolo au venit toate nenorocirile pe care le-am trăit în viață. Eram stigmatizată de ceva pe care nu îl provocasem eu, dar pentru care trebuia să plătească cineva. Și m-au ales pe mine. Primăvara venise, chiar în ciuda ninsorii. Numai că acea primăvară a mea, de dincolo, nu-mi mai apărea nici în vise, nici în fața ochilor. Era acolo, în acel trecut, dar nu era cu mine. Flori aveam și aici. Mai multe, mai diverse, mai frumoase ca acasă. Atâtea florării nu văzusem niciodată. Unde erau case cu grădini, florile creșteau ca la o expoziție, după culori, după familie, combinate perfect, că era imposibil să te hotărăști care grădină era mai frumoasă. Mă mai opream la câte-un gard, admirând aceste flori străine, dar, aproape de fiecare dată, cineva ascuns după perdele te urmărea cu ochii atât de intens, că te simțeai prost și plecai, cumva trist că nu inhalaseși parfumul zambilelor albastre.

– Ăștia cred că vrei să-i furi, i-am spus lui Alex, nici florile nu le poți admira, fără să-i vezi ascunși după perdele și să-ți fie frică… Pot chema poliția…

– Fiecare cu ale lui, răspundea Alex, poate că au experiență proastă cu unii ca noi…

El n-o prea avea cu florile și era indiferent la binoclurile bătrânilor din cartierul vecin. Iar eu vedeam un binoclu și la cimitir. Mă simțeam observată. Libertatea mea era în joc. O cam luasem razna de atâta singurătate.

– Crezi că ne vom întoarce cândva acasă?

– Noi nu mai avem acasă. Am pierdut tot. Drumul ăsta merge numai înainte.

– Dar eu…

– Am închiriat o viață străină.

– Dar eu nu pot trăi fără acest acasă. Mă agăț de el ca de colacul de salvare, ce nu mă lasă să mă înec, trăiesc pentru el…

– E cazul să cobori pe pământ.

Primăvara a venit târziu. Paștele la fel. Miel, ouă roșii, drob, spanac proaspăt. Totul era pregătit. Copiii caută ouăle peste tot, prin dormitoare, bucătărie și biroul lui Alex, ciocnim, se dau cadouri, nu numai Moș Crăciun vine cu sacul plin, Iepurașul a fost harnic și a lăsat, spre dimineață, ceva pe balcon. Maică-mea venise și ea cu desagii plini, așa că aveam câte ceva de dincolo și tot ce venea de la Buna era de valoare, cum zicea băiatul, încântat la nebunie de orice mărunțiș venit din sat, o pietricică de la Mureș, o pană de la curcanul războinic și alta de la cocoșul nebun, care ne ataca pe toți cum ne prindea pe-afară, niște ghiocei presați și, ca întotdeauna, o pungă plină de ciorapi de casă, tricotați de ea în serile iernilor care nu se mai sfârșeau.

– Aici nu bate toaca?, întrebă maică-mea cum deschise ochii, am tot așteptat s-o aud, biserica-i la capătul străzii, dar nimic…

Nu. Toaca tăcea. Vecinii se adunaseră în jurul ouălor și cadourilor aduse de iepuraș, era mare gălăgie și râsete fără pauză. Giovanni de sub noi îl scosese afară pe Celentano, dar la maximum, ca să se bucure și celelalte etaje de viața italiană, grecii de la patru tăceau, la ei venea iepurele ceva mai târziu, iar turcii puteau trăi foarte bine fără noi și ouăle noastre roșii, ei aveau o altă viață și o trăiau așa cum le plăcea lor.

– Vrei o cafea?

– Și toaca?

– Nu bate, au răspuns copiii în cor, nici focuri nu sunt, nici lumânări aprinse de la cimitir până acasă…

– Și ce au ăștia aici?

– Ouă roșii.

Un hohot de râs. Copiii erau acasă. Ce se întâmpla dincolo, nu-i mai afecta cu nimic. Tradiția în care crescuserăm, eu și mama mea, le era străină. Aici totul era altfel. Maică-mea înghiți în sec. La ce să mai comenteze ? Ce Ali-Moli-Moli?! Focuri? Doamne ferește! Arde blocul. Focuri erau, undeva la zeci de kilometri, pe un deal, totul bine organizat, se putea bea, mânca, admira flăcările. Mai mult nimic. Toaca? Nu mergea. Altă religie ca în sat. Altă tradiție. Ar fi incomodat liniștea publică. În plus, cine știa aici de toaca din satul nostru? Poate cei veniți din Ardeal. Că mama era dezamăgită, se putea vedea pe fața ei. Ne-a lăsat cu ale noastre și s-a închis în bucătărie să facă drobul. Ea era marea specialistă. Mirosea așa de intens că toți de peste drum și-au închis ferestrele. Până și Toto Cutugno s-a oprit tocmai când era mai tristă jelania, a trântit fereastra bucătăriei, trimițându-ne de unde am venit. Tare și clar. Bine că n-a sunat la ușă. Cred că i-aș fi turnat o găleată de apă în cap. Poate așa s-ar fi trezit cu o femeie plină de temperament, aproape italienesc, și m-ar fi lăsat în pace. Pentru el noi eram prea balcanici. Chiar dacă, sunt sigură, nu avea habar de Balcani, dar ne credea un fel de rasă turcească. Și turcii nu-i plăceau. Maică-mea m-a chemat s-o ajut. A fost ziua când am învățat cum se face drobul.

– Acasă nu vă mai întoarceți, mi-a spus, aici nu-i toacă, nici Ali-Moli, cel puțin poți face drobul, fato, și o dată pe an te vei simți ca în sat.

A început să plângă. De fapt, toată ziua avea ora ei de plâns. În nebunia noastră cotidiană am uitat că și ea avea problemele ei, viața ei grea și crudă, casa moștenită de la maică-sa, ce trebuia reparată și nu avea bani, orătăniile de care se preocupa, pentru că veneau șobolanii și vulpea, lemnele, vecinii, care nu erau toți de părerea ei, singurătatea și boala.

– Nu plânge. Venim în concediu.

– Concediu… ce-i ăla, concediu?

– Acum nu se mai poate schimba nimic.

– Ești fericită?

– Da și nu.

– Da ori nu, zise, nu da și nu.

– Atunci… nu.

– Ți-am spus să nu pleci. N-ați murit de foame. Și Caransebeșul n-ar fi fost chiar așa de rău.

– Pentru Alex, da. Este un excelent geolog. El merita mai mult. Acolo. Nu aici.

– Și tu? Mai scrii?

– Nu.

– De ce? Aveai succes… aici ai vreme de scris, ești singură toată ziua…

– Nu-mi mai vine nimic în cap. Nu pot simți ca dincolo.

Era rândul meu să plâng. M-am așezat pe scaun și-am început să hohotesc. Avea dreptate. Poate a fost greșeala vieții noastre. Poate nu. Viitorul ne va arăta. Acum era prea târziu pentru Caransebeș. Și prea devreme pentru Germania.

– Întoarce-te acasă, zise mama, vei simți din nou, vei scrie, numai întoarce-te acasă.

Nu tu, hai, liniștește-te, totul va fi bine, curaj găină, că ograda-i plină, nu, nimic. Întoarce-te acasă.

– Alex merge la Caransebeș, continuă, tu și copiii rămâneți în sat.

– Imposibil.

– Atunci plângi, nu mai scrie, visează urât și îngroapă-te de vie în jungla asta.

– Este prea târziu, am spus, copiii se simt aici acasă. Este chinul nostru și viitorul lor.

– Asta-i cam drept, zise mama, facem totul pentru viitorul copiilor. Dacă nu erați voi, eram de mult eliberată. Așa…

Râse. Un râs amar.

– …și când sunt mari, fac aripi, continuă, unul pleacă peste mări și țări, altul își ia nevasta nepotrivită și uită de tine, celălalt este lângă tine, dar așteaptă moștenirea…

– Dar te caută.

– Clar, să-i dau câte ceva. De regulă bani.

Cineva sună la intrare. Erau Alex și copiii.

– Mâncăm? Drobul ăsta miroase până la stația de tramvai.

– Poștărița a lăsat din nou scrisorile noastre pe la vecini, zise, și-i întinse mamei o carte poștală. Un ou albastru, așezat peste lalele roșii.

– Este de-acasă…

”Hristos a înviat!, începu să citească, vă doresc sărbători fericite. Aici plouă. Nu m-a vizitat nimeni. Mărie, gâscanul tău a plecat după tine. Cu drag și dor, vă pupă Ticu.”

– Mi-a tăiat gâscanul, țipă maică-mea, presimțeam asta, mereu face câte ceva ce mă scoate din sărite.

– Doliu național?, întrebă Alex.

– Da, răspunse maică-mea furioasă, pentru mine, da.

– Și când ajunge gâscanul aici?, întrebă copilul.

– Niciodată. Pleacă la granița cu Norvegia. Îl așteaptă Nils Holgersson.

– Păcat, zise copilul, eu l-aș fi dus la Silbersee.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.