Românii și-au dorit cu ardoare să intre în Europa și, din păcate, prea mulți au rămas acolo. Politicienii, nu prea, mai ales de când s-au convins că banii europeni se fură mai greu. Unii, chiar și acum nu fac altceva decât să ţină evidenţa admonestărilor posibile, imaginabile sau aberante la care reprezentanţii organismelor europene ar putea recurge. Alţii fac socoteala cerinţelor pe care, parcă spre bucuria lor, nu le vom îndeplini niciodată. Cam mulţi avocaţi ai diavolului, ce ziceţi?
Mare pagubă n-ar fi: românii nu au dus lipsă de ei niciodată. Dar noi, nu ştim de ce, suntem nedumeriţi că niciunul nu pare să-şi dorească să intre în România. Nu prin vizite festive ori de lucru (aceeaşi Mărie, cu altă pălărie!), ci pe uşa din dos, aşa cum îi este dat românului de rând să o facă în fiecare zi. Bunăoară, să intre într-un punct vamal, ca să scoată de acolo, să zicem, o cantitate de hârtie pentru o organizaţie non-profit.
Să presupunem că o organizaţie de acest fel este scutită de taxe şi are toate hârtiile care să probeze acest lucru. Credeţi că le ia cineva în seamă? Da, de unde! Vameşul te trimite la vama vameşilor ca să obţii aprobare că ai… scutire. După ce stai la coadă şi convingi totuşi secretara, aşa cam după vreo patru ore, ajungi în faţa suveranului acelui loc de fericită amintire (nu de mult era situat în fostul WC din parcul târgurilor şi expoziţiilor).
După cozi interminabile, prostit, eşti incapabil să răspunzi coerent la întrebările lui şi obţii o rezoluţie neciteaţă şi confuză. Ai totuşi, prezenţa de spirit să iei şi un număr de înregistrare. Te întorci glorios la punctul vamal, unde aştepţi ca un tip cu mustaţă în furculiţă şi cu ochi de peşte să-ţi descifreze multiplele hârtii pe care ai fost nevoit să le aduni. După încă vreo trei ore, timp în care (miracol!), ba cu o mulinetă, ba cu pungi de plastic netransparente, toată lumea şi-a rezolvat problemele, eşti chemat să ţi se comunice savant că în hârtiile tale s-a descoperit ”negarea negaţiei”, că ai obţinut scutire la scutire şi, deci, ai încetat să mai fii… scutit. Aşa că fă matale declaraţie vamală, adu certificat de înregistrare pentru Organizaţia Naţiunilor Unite, Tratatul de la Trianon şi totul este în regulă. Te întrebi dacă n-ar fi mai folositor ”biciul lui Dumnezeu”, dar o laşi baltă şi te apuci cu încredere de lucru. În câteva zile, vameşului i se face milă de mintea ta slabă, te priveşte cu un dispreţ nesfârşit şi îţi dă drumul acasă.
Iată-te, biet trecător prin aceste vremi, la capătul unui drum prin România. Eşti, fericit, eşti mai deştept? De bună seamă eşti dus pe gânduri. Şi afli că în fiecare zi faci câte un asemenea drum: la primărie, la circa financiară, la poliţie, la slujbă, peste tot unde una întrebi tu şi alta ţi se răspunde.
Turcii, tătarii, austriecii, ungurii, ruşii au fost asupritori mai cuminţi, mai ales că au plecat de mult. Dar au fost înlocuiţi cu asupritori de acelaşi neam cu tine. Străini de ţară şi de Dumnezeu, de Europa şi de România, ignoranţi cât încape, nesimţiţi peste măsură, trecuţi prin şcoli precum câinele prin apă, dar ”dăştepţi” foc, te fac să te simţi străin şi bicisnic în propria-ţi casă.
Născuţi din sărăcie, din obidă şi dintr-o ideologie a fleacului, ei sunt stăpânii paraginii care ne-a cotropit. Din pustiu au venit, pustiu produc în fiecare clipă.
Arhiva rubricii Al treilea ochi de Nicolae Lotreanu
Arhiva rubricii Receptare și comunicare de Nicolae Lotreanu
Vezi și arhiva rubricii Patologie politică: realități românești de Nicolae Lotreanu