”Petreceri de familie” de Gheorghe Miletineanu

32
cronica de gheorghe miletineanu tel aviv

cronica de teatru logo leviathanNu apucasem să mă întorc bine din călătoria mea la București și am dat, pe Internet, peste un anunț care mi-a stârnit în cel mai înalt grad interesul: Opera Israeliană își înștiința publicul că Studio-ul ei va prezenta, într-o sală mică, o operă israeliană nouă. Nu știam nici măcar de existența unui asemenea Studio, darămite de un compozitor israelian care să producă o operă. Mi-am făcut rost de un bilet și am căutat, în seara anunțată, o anumită intrare laterală în clădirea Operei, intrarea de serviciu, presupun. Am fost îndrumat la etajul al doilea, iar acolo într-o sală care, mai mult ca sigur, servește de obicei Operei ca sală de repetiții. Publicul a început să se instaleze pe gradene. Am prins, spre norocul meu, un loc în primul rând. Autorul creației inedite s-a dovedit a fi David Sebba, muzician din creștet până-n tălpi, așa cum regele Lear era rege în fiecare inch al trupului lui, compozitor, aranjor, dirijor, acompaniator, pedagog etc., etc., etc., și, pe câte-am înțeles, corepetitor la Opera Israeliană.

Întreaga seară era dedicată amintirii Mirei Zakai, cântăreață și pedagog de renume.

Opera compusă de David Sebba (nu eram sigur dacă ceea ce am ascultat, așa cum am și presupus că o se întâmple, într-o execuție cvasi-concertantă, acompaniată de compozitor la pian, era opera cea nouă în întregime, sau numai fragmente alese din ea; între timp am fost informat că am urmărit opera în întregime) se numește Mame, și a fost compusă pe un libret scris de autorul muzicii, un libret bazat pe mai multe legende din Sfânta Scriptură. Tema care a prezidat la alegerea acestor legende, tema lor comună, sunt mamele cărora soții, părinții etc. din Vechiul Testament le-au interzis, din felurite motive, să se bucure de condiția lor de mame, le-au pedepsit, le-au despărțit de copiii lor, le-au surghiunit ș.a.m.d. Hagar, de pildă, a fost concubina lui Avraham și mama lui Ishmael, tolerată de soția lui Avraham, Sarah, pentru ca să-i nască acestuia un moștenitor; mai târziu, Hagar a fost izgonită de către Avraham, incitat la decizia asta de către aceeași Sarah, care-l descoperise pe adolescentul Ishmael bătându-și joc de fiul ei (Gen. 16:1-16, 21:8-21). Cea dintâi dintre mamele osândite a fost chiar străbuna noastră a tuturor, Eva, din pricina unui măr pe care l-a poftit, deși n-avea voie să muște din el; nici celor doi fii ai ei nu le-a mers prea bine.

Vechiul Testament e plin de asemenea povești despre destinele triste ale unor mame – Laban de exemplu, l-a pus pe Yaakov să muncească șapte ani ca să se poată însura cu Rachel, pentru ca să-l păcălească pe urmă și să-l însoare cu Leah, sora mai mare a lui Rachel, iar Leah a devenit victima acestei înșelătorii. Mai sunt încă multe asemenea istorii de mame persecutate – Bilha, Ketura ș.c.l. Conceptul care a organizat opera cea nouă este, prin urmare, un concept eminamente feminist, mai feminist de-atât nici că se putea. El oferă un cânt de slavă acestor mame nedreptățite de soarta lor, ca o compensație tardivă pentru suferințele lor.

”Noi suntem mamele pe care nu le-ați ținut minte, abia dacă ne-ați dat un nume;/ Când ați numărat mamele, numele acesta nu l-ați numărat întotdeauna,/ Dar noi vă vom rămâne veșnic mame.”

Compozitorul și-a asumat, precum spuneam, și scrierea libretului, ceea ce, după mine, n-a fost înțelept. Parte din textele cântate păreau să provină – superbe – direct din Cartea Sfântă (recitativele lui Dumnezeu), altele însă (”ariile” mamelor nefericite) erau versificări moderne ale textelor biblice, versificări mult imperfecte ca ținută literară. Discrepanța n-a izbit pe toată lumea, pe mine unul m-a deranjat foarte tare.

Muzica operei – atât cât pot judeca după o primă audiție în condițiile menționate – e o muzică post-romantică plăcută auzului, cantabilă, nici peste măsură de originală, și nici peste măsură de profundă. Dar categoric agreabilă. Dacă menirea ei de căpetenie e să trezească empatie pentru sărmanele mame, atunci menirea asta ea și-o îndeplinește cu succes.

Spectacolul – fiindcă ne-am bucurat, totuși, de un adevărat spectacol, chit că posibilitățile tehnice ale sălii în care ne aflam nu sunt prea bogate (luminile – Itay Perlman Nasich) – era pus în scenă de o regizoare, Shirit Lee Weiss. Formula de joc, în chip firesc esențializată, situa în spațiu fiecare poveste. Interpretele operei au fost în seara respectivă patru cântărețe, presupun că dintre studentele Studio-ului Operei. În costume albe, abil improvizate (tunici și fuste) de către Maia Midar Moran, fetele, spre deosebire de cantatricea lui Eugen Ionescu, aceea care era, după cum se știe, cheală, au apărut cu părul vâlvoi, ciufulite în mod festiv, potrivit unui criteriu estetic care mi-e complet străin – nu pot pricepe ce e frumos în nețesălare. Vocile fetelor erau de calitate, după părerea mea, foarte diferită, în rolul lui Dumnezeu apărând o cântăreață (! – distribuirea ei în rolul Celui de Sus denotă o lăudabilă consecvență întru feminism) cu o voce puternică, dar foarte stridentă, în orice caz, neadaptată la sala de dimensiuni reduse în care apărea; să fi fost oare în asta o opțiune regizorală? Spre cinstea fetelor și a lui David Sebba, ansamblurile, destul de numeroase, au sunat toate minunat.

Din distribuția montării făcea parte și un bărbat – un dansator, care s-a contorsionat foarte expresiv printre fetele care cântau. N-aș ști să explic funcția lui în sistemul de idei și de semne al spectacolului, dar e cert că prezența balerinului n-a deranjat, ci a sporit emoțiile produse de celelalte componente ale montării.

După cam un ceas și un sfert, poate un picușor mai mult, montarea a luat sfârșit. A urmat o ieșire la aplauze a tuturor creatorilor, în aplauzele literalmente frenetice ale asistenței. S-au împărțit flori, s-au făcut plecăciuni, s-a comis mare risipă de surâsuri, îmbrățișări și sărutări – ca la marile premiere. Un amic, meloman fanatic, cu care mă întâlnisem la Operă, mi-a trimis a doua zi un SMS cum că a fost o seară fermecătoare.

Eu am ieșit de la Mame și, în drum spre casă, am cugetat că asemenea serbări de familie, la care participă mame, tați, frați și surori, unchi și mătuși, veri și verișoare, soți și soții, prieteni și prietene – toți convocați cu scopul de a-l firitisi pe geniul familiei – sunt, chiar dacă ușor ridicole în exagerările lor impetuoase, un fenomen foarte necesar, și, în esență, benefic. Nu, nu vreau să spun, cinic, că aceste sărbători de familie nu sunt decât un prilej de defulare a anumitor surplusuri de admirație și un prilej de a oferi geniilor adorate un sentiment orgolios de satisfacție. Vreau să spun că a susține cu multă căldură, chiar cu căldură excesivă, anumite începuturi de drum reprezintă un gest binevenit, din care, poate, cine știe, vor înflori într-adevăr, într-un viitor oarecare, fapte de artă majore; totul e să considerăm atât de plăcutele serbări și petreceri de familie la exacta lor proporție.

Nici o săptămână mai târziu m-am dus la Tzavta – centrul de fringe despre care am mai avut prilejul să dau seamă – la un Proiect al dramaturgilor. Poate că numai curiozitatea mea pentru dramaturgia israeliană tânără nu ar fi fost suficientă ca să mă scoată seara din casă, dar în distribuție era și o fostă elevă, care m-a asigurat – prin Internet – că o să se bucure dacă voi onora cu prezența mea evenimentul. În cursul serii am recunoscut pe scenă încă doi foști studenți.

Într-un spectacol care a început la ora 21.30 (era al doilea din ziua respectivă, cel dintâi avusese loc mai devreme după-amiază) au fost prezentate, cu pauze infime între ele (decorul era, pentru toate piesele alcătuit din scaune, două, patru sau cinci, amplasate de fiecare dată altfel), patru piese scurte într-un act, patru lucrări a patru dramaturgi tineri: cea mai lungă dintre aceste piese a durat aproximativ 25 de minute. Într-una din sălile mici de la Tzavta s-a bulucit destul de multă lume, care a întâmpinat spectacolul, în cursul acțiunii și la încheierea fiecărei piese în parte, cu un entuziasm extrem de zgomotos: publicul de teatru e mai puțin ștaif decât cel de operă, așa că s-a manifestat prin urlete, răcnete și chiote, tiroleze de-a dreptul, pe lângă furtunoasele aplauze tradiționale. Altă voioasă petrecere de familie.

Cele patru piese reunite în spectacol aveau – cel puțin așa declara unul dintre dramaturgii serii, cel care făcea comperaj pentru colegii lui – o temă comună, și anume înfăptuirea imposibilului; nu a imposibilului absolut, ci a imposibilului subiectiv al fiecăruia dintre autori. Nobilă intenție!

Prima piesă era relatarea de către un bărbat tânăr, ai cărui părinți s-au despărțit de mult, a eforturilor lui de a afla cum s-au cunoscut ei, ce i-a apropiat și ce i-a separat pe genitorii lui cei divorțați; dificultățile de care se ciocnesc în viață copiii proveniți din familii disfuncționale sunt o temă cu o lungă tradiție în dramaturgia de teatru și în cea de film. N-am depistat în piesa respectivă vreun punct de vedere proaspăt asupra temei. Am apreciat însă umorul cu care era ea abordată, și am apreciat o referire – delicat pusă în pagină – la Holocaust.

A doua piesă nu mă simt în stare s-o povestesc, pentru că, aproape chiar de la început și apoi până la sfârșit, mi s-a părut un text dovedind degenerescență – din partea autorului, a regizorului și a interpreților. Am apreciat numai costumele, albe, albe de tot, dintr-un material care aducea cu tifonul, dar probabil nu era tifon, ci o țesătură mult mai rezistentă, fiindcă în toate costumele erau cusute în față fermoare lungi. Toate personajele aduceau grozav cu niște extratereștri – cine știe, poate că asta și încercau să fie. În orice caz, trivialitățile – multe – din text erau cum nu se poate mai terestre.

În a treia piesă un personaj înarmat – spectatorii tineri din sală au identificat, cred, numaidecât un, pare-se foarte cunoscut, pirat provenit dintr-un film sau dintr-un serial nu mai puțin cunoscut, care ateriza, însoțit de o copilă în chip de asistentă, din trecutul îndepărtat în prezent, la Haifa, unde trezea interesul – cu precădere sexual – al unei făpturi feminine cu forme opulente (mărturisesc că actrița avea chiar haz). Motivele literare, destul de cunoscute, ale întâlnirilor de epoci diferite și de literatură cu realitate, enunțate, dar nu și dezvoltate ca lumea, se puteau recunoaște, dar nu duceau absolut nicăieri.

În ultimul text al serii, cel mai consistent, era atacată tema nefericitelor destine ale absolvenților de școală de teatru într-un sistem teatral care nu e întocmit ca să-i primească și să-i ajute să se dezvolte și să se afirme. Unul dintre cei patru actori distribuiți în această piesă a citit un soi de regulament de bună purtare pentru tânărul absolvent care, angajat într-o trupă de teatru și aflat ”în deplasare” cu o parte a acestei trupe, trebuie să se supună unui număr nesfârșit de constrângeri, să respecte varii protocoale de relații din interiorul trupei și să și înghită tot felul de jigniri și umilințe, dacă speră să supraviețuiască în trupa respectivă. Una dintre actrițe și-a povestit soarta ca eternă participantă la corurile din musicaluri, de unde nimeni nu ține s-o promoveze spre roluri mai importante. Un al treilea povestitor al teatrului modern, văzut când mai dinăuntru, când mai dinafară, era un tânăr care, spre deosebire de ceilalți povestitori, s-a arătat un mare iubitor de teorie și de despicat firul în patru, de jonglat cu concepte teatrale, cu neologisme și cu nume celebre; vorbăria pretențioasă, și goală, e pentru acest tip un mod de a-și camufla insuccesul, împrumutându-i un aer de elitism. În fine, o altă absolventă de școală de teatru a luat cuvântul și a demolat cu nesfârșit cinism orice iluzie privitoare la șansele tinerilor de a se afirma în teatrul subvenționat.

Și în cazul acestei ultime piese din program tema era incontestabil reală și dureroasă. Din păcate, prelucrând-o, dramaturgul n-a izbutit să inițieze o dezbatere adevărată, ci s-a mulțumit să înșire poncife.

Spectacolul s-a încheiat însă în urale și chiote, într-o atmosferă de triumf care se afla în afara oricărei relații identificabile cu o apreciere cât de cât obiectivă a calității opus-urilor prezentate publicului. Festivitate de familie în toată regula, cât patru festivități.

Aș vrea să fiu bine înțeles: nu am absolut nici o prejudecată în privința pieselor într-un act. Piese într-un act au scris și Cehov, și O’Neill, și Tennessee Williams – piese substanțiale, unele dintre ele capodopere adevărate. Necazul e că tinerii dramaturgi angajați în proiectul pe care am avut prilejul să-l urmăresc nu au clarificat încă pentru ei înșiși care e deosebirea între o dramă (într-un act) și un sketch. Ei au impresia că, dacă povestesc cu oarecare îndemânare și cu o brumă de haz o anecdotă care are o poantă nostimă, se află deja pe tărâmul dramaturgiei. Ei bine, impresia asta e o eroare.

Am aflat că proiectul pe care l-am văzut eu era al șaisprezecelea de acest fel, și că grupul de tineri dramaturgi care, găzduiți și susținuți de Tzavta, organizează aceste proiecte, o face cam din două în două luni, dorind să răspundă grabnic la comanda socială și, totodată, să se înnoiască permanent. Principiul festina lente le e complet străin acestor israelieni dornici de artă instant și de glorie instant. Am să încerc, totuși, să urmăresc aceste evenimente, foarte curios dacă voi putea descoperi în ele vreo schimbare în bine a vederilor creatoare ale tinerilor dramaturgi. M-ar bucura să descopăr. Și eu fac parte din familie.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.