„Cât de cât tardiv…” de Cornelia Bartels

115
Edgar Degas, „Melancolie”, cca. 1874
Edgar Degas, „Melancolie”, cca. 1874

sigla rubricii decupaje cornelia bartelsAcum stau îmbrăcată cu cămașa aceea dungată, albastru, alb, gri, pusă peste pijamaua mea fină, de mătase roz. Stau și-mi amintesc de cineva. Acel cineva care odinioară mă aștepta în aceeași cămașă dungată, albastru, alb, gri. Sau cel puțin așa mă încăpățânez să păstrez, în imaginația sufletului meu, amintirea legată de această cămașă dungată. O păstrez dimpreună cu toate întâmplările zilei de odinioară. E un bun al meu la care apelez ori de câte ori îmi e dor de acel odinioară. Și pe care încă nu-l pot uita.

Cămașa mi-a fost dăruită în aceeași zi, ca s-o port ori de câte ori îi voi simți lipsa. Să fie cu mine. Sau cel puțin așa ne-am dorit noi să fie de-atunci încolo. Și eu am păstrat-o de-a lungul anilor cu grijă. Uneori o îmbrăcam. Dar apoi a rămas abandonată undeva, împăturită cu grijă, într-un colț de sertar întunecos. Și-acum îmi adun acele amintiri ciopârțite, rănite din tăieturile timpului, când decupam imagini și întâmplări în speranța eliberării, a uitării. Dar acum doar amintirea! O, iubesc amintirea asta, pentru că este legată de cineva încă neclar conturat, încă incomplet dispărut. Rămâne încă o prezență vie, îi simți respirația, îi respiri mirosul care s-a păstrat. Încerc, cât de cât tardiv, să retrăiesc ceva ce, cândva, a fost aievea. Îl atingi, irumpe în părți, ca un pahar de cristal pe care-l strângi cu putere în pumn. Îl lași, supărarea îl cuprinde și i-o citești pe chip. Sau poate e numai furia că e singur. Îl iubesc și asta îi face bine. Ne iubim și asta ne face bine. Oare!? Ah, semnele astea de întrebare! Mă pun în mare încurcătură și nu numai ele, toate semnele mă pun pe gânduri… Dar ele îmi dau voie să respir. Să revin la ritmul gândurilor mele. Ele nu cer răspuns.

Mă mir, constat, mă doare ori mă întreb? Oare a fost cândva, așa, aievea? Dar nimic din toate acestea și, totuși, toate la un loc mă fac să cred și mai mult în ceea ce, de la un timp, am simțit cu desăvârșire, știu că așa a fost!

De fapt, eu acum doresc să-mi fac urări de viață nouă. Voi reuși oare să le-nfirip cu discernământ? Să-mi fac curaj pentru pașii ce-mi voi îngădui să-i fac înainte pe drumul vieții rămas atât de scurt. Îl prelungesc prin retrăirile acestea, cât de cât tardive, dar care îmi fac uneori bine. Mă pot sprijini cu gândul pe ele. Sunt ca niște toiege culese cândva pe potecile pe care am colindat din pădurea vieții.

Dar gândurile curg aiurea. Se ciocnesc, se resping și, parcă, răspunzând unui centru magnetic invizibil, dar păstrat în sâmburele inimii, se atrag într-un dans haotic și totuși simetric. Mă cheamă și pe mine în dansul lor atrăgător, magnetic. Asta mă face să-mi reamintesc de o jucărie, la care țineam foarte mult, pe care, copil fiind, o alintam cu grijă printre degete. O făceam cu plăcere, în copilărie, fiind fascinată de jocul culorilor din interiorul ei. Era ca un ochean tubular. De-o parte, ochiul pe care priveam în interiorul tubului rotund, de cealaltă parte, lumea de basm, plină de forme și culori. Culori. Forme care se împleteau și se îmbrățișau într-un dans sublim. Flori răspândite simetric, îmbinări armonioase din cioburi de sticlă viu colorată. Flori pe care azi aș dori să mi le pot dărui, să le pot dărui cuiva.

Amintirea se grăbește să se realcătuiască într-un buchet cu flori de sticlă multicoloră. Flori vii care nu mor niciodată.

De mult, de foarte mult timp, nu am mai construit flori multicolore sub geamul acela de sticlă. Am regăsit, în schimb, florile de gheață născute pe geamul copilăriei, care ne întâmpinau în fiecare dimineață de iarnă. Întâmpinam și salutam fiecare dimineață geroasă cu ochii lipiți de ferestrele pline de flori de gheață… Dar și ele s-au topit sub căldura altor amintiri de-odinioară. A trecut vremea copilăriei? Acum am tot dreptul să-mi pun semnul întrebării. E justificat. Mai ales că ar trebui să-l pun și a doua oară. De fapt, ce rost are să mă mai întreb de copilărie, acum? Despărțirea de ea, ca și de tot de care m-am despărțit (sau o voi face de-acum încolo), s-a produs. Despărțirea, ruptura s-a produs. Ne supărăm pe noi când constatăm asta. Despărțirea ne face răutăcioși, bănuitori, singurateci. Lupi singuratici retrași în pădurea vieții. „Nu trebuie să ne mai despărțim!”, îmi zic. Sau „nu trebuie să ne mai întâlnim!”. „Fie ca-n viața ce vine să nu mai”… și, uite așa, am ajuns la o primă urare pentru o viață nouă! Oare nu e prea târziu pentru asemenea urări? Dar ele încep să se înfiripe… acum, cât de cât tardiv și, totuși, o fac cu curaj, cu speranță. Acum când stau îmbrăcată în cămașa asta dungată, albastru, alb, gri, regăsită după atâta timp, pusă peste pijamaua mea fină, de mătase roz și visez. La ceva frumos? La ceva trist? Nu știu să răspund, dar știu că așa îmbrăcată în cămașa dungată îmi las gândurile să-l întâmpine pentru o clipă pe el, acela din amintirile de odinioară și să-l regăsesc îmbrăcat în aceeași cămașă dungată. Ne reîntâlnim acoperiți de amintiri păstrate între dungile acelea albastru, alb, gri…

Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.