Muzeul Național al Satului ”Dimitrie Gusti” din București este locul în care se păstrează case țărănești din toate zonele țării, interioare decorate autentic, având și ele o vechime considerabilă, costume populare de patrimoniu, unelte și utilaje agricole, toate valori de patrimoniu. Dar în Muzeul Satului există și patru biserici de lemn.
Cel mai mare dintre lăcașurile cult conservate aici este biserica de lemn adusă din Dragomirești, județul Maramureș. A fost construită în 1722 și chiar dacă sătenii mai aveau o biserică, nu voiau cu nici un chip să o dea pentru Muzeul Satului. În noaptea de Înviere din anul 1936 a nins atât de mult, încât zăpada strânsă pe acoperiș a făcut ca turla acestei biserici să se prăbușească. Atunci țăranii au înțeles că ar fi bine să dăruiască biserica lor muzeului ce se construia la București.
O altă biserică din Muzeul Satului este cea din Timișeni, județul Gorj. Aceasta este micuță, datează de la 1773 și a fost adusă aici recent, în 2002, când satul a fost afectat de exploatarea minieră. Bisericuța este valoroasă prin vechimea sa, dar și prin faptul că are pictură exterioară, destul de bine conservată.
Biserica de lemn din Răpciuni, județul Neamț, este amplasată aproape de ieșirea spre Parcul Herăstrău. Dacă nu ar fi fost adusă în muzeu ar fi fost acoperită de apele Barajului de la Bicaz. Muzeografa Aurelia Tudor îmi spunea în urmă cu zece ani: ”La biserica adusă din Răpciuni există un lucru foarte interesant. În pridvor sunt consemnate în cărbune întâmplari care au marcat comunitatea. Se vorbește despre incendii, invazii de lăcuste, lucruri deosebite din viața satului. Este un fel de cronică ce se păstrează peste timp. Sunt fapte pe care oamenii au ținut să fie trecute pe grindă, nu pe o carte, ci acolo, în văzul tuturor. Toată lumea care intra în biserică își ridica ochii și vedea scrisul, pentru a nu uita acele întâmplări”.
A patra biserică de lemn care a fost adusă în Muzeul Satului este cea din Turea, județul Cluj. Este atât de mică și delicată încât pare făcută pentru păpuși. Datează de la 1760. Lucru curios, lăcașul era pe la 1910 propus spre a fi achiziționat de Muzeul Național Maghiar din Budapesta. În perioada interbelică, Alexandru Tzigara-Samurcaș a cumpărat și transportat bisericuța din Turea la București, fiind una dintre primele de acest fel transferate într-un muzeu din România. O vreme nu i s-a găsit loc de amplasare, și a stat dezmembrată în pivnițele fostului Muzeu al Partidului Comunist. În anii ’50, Gheorghe Focșa, directorul de atunci al Muzeul Satului, a adus-o în muzeu. Acum câțiva ani a fost sfințită, i s-a dat hramul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie și în ea se oficiază uneori slujbe.
Vezi: arhiva rubricii Memor de Daniela Șontică
