Când unui om îi încolțește o idee și rămâne înfiptă în minte, parcă totul începe să lucreze pentru materializarea ei. Așa se întâmpla și cu Avis.
Vălul strălucitor, cu care erau întâmpinați vizitatorii, căzuse, iar el vedea tot mai clar acea lume care dădea impresia că trăiește în Paradis.
Toți erau numere, pe nimeni nu interesa persoana, ci dacă aduce venituri la buget. Iar ceea ce era mai dureros, era faptul că înșiși oamenii de rând se priveau așa unii pe alții.
Orice mică încălcare a ordinelor ducea la substituire, dar asta nu afecta pe nimeni din cei rămași. Dimpotrivă, păreau că se bucură. Păreau ființe însetate de sânge proaspăt.
Totul avea ochi și urechi: clădirile, străzile, chiar și cele mai dosnice colțuri.
Ciudată senzație! Să vezi colegi privind în jur, deschizând uși pentru a verifica dacă este vreo prezență prin încăperi, iar apoi, cu priviri temătoare și voci scăzute, să-ți spună un banal „cum putem face să bem o cafea împreună?”.
Acest comportament îi dădea de înțeles că devenise o persoană incomodă, dar nu putea să nu se întrebe: „Dacă vrea doar să mă tragă de limbă? O fi vreunul «de-al lor» care îi ajută să adune probe ce duc la expulzarea mea.”
Avis nu mai avea încredere în nimeni. Coresponda pe furiș cu cei alungați din Regat, ca pe timpul părinților săi.
Îl numiseră Avis în amintirea fratelui tatălui său. Reușise să fugă din țară, iar cine făcea asta era ca și mort. Nimeni nu mai avea voie să aibă legături cu cel plecat. În caz contrar, erau pedepsiți de către oamenii dictatorului, iar om al dictatorului nici nu puteai bănui cine ar putea fi.
„Dumnezeule! Ce viață e asta să nu ai încredere în niciun om?”, își repeta el des.
Era atât de revoltat contra acestui sistem, încât se încăpățânase să nu le dea satisfacția de a-l alunga ei, ci să fie el cel care le întoarce spatele. Iar asta, doar pentru că modul de guvernare al Regatului semăna izbitor cu dictatura în care se născuse.
– De ce stai aici dacă nu ești fericit?, îi replicase odată unui vecin care îi făcuse această mărturisire.
– Unde să mă duc? Dincolo de granițe e altfel de viață, e mult șomaj, multă incertitudine și uneori, oamenii fac foamea. Prefer să plec capul ca să pot trăi, venise răspunsul omului.
– Eu nu pot face asta, imaginează-ți, pe vremea când eram adolescent, am ieșit în stradă alături de toți tinerii țării în care m-am născut. Mulți dintre ei au murit strigând „Libertate”, iar eu, acum, aproape bătrân, să-mi vând bunul acesta de preț? Și pentru ce? Pentru un pumn de boabe care să-mi umple gușa? Nu pot, omule, zău, nu pot. Nu mă pot vedea găină, încheiase Avis, după care, pentru a destinde situația, a început să cotcodăcească și să dea din mâini, imitând găina.
Colindase prin lume și trăise diverse situații, dar niciodată nu fusese atât de supărat ca în perioada trăită în Taco-Landia. Supărat că se lăsase înșelat de aparențe și, fără să simtă, puțin câte puțin, începuse să piardă ce avea mai scump: libertatea de a fi om.
„Nu voi permite să devin un robot ca cei în mijlocul cărora trăiesc!”
A doua zi, a făcut cerere să fie primit în audiență de către Guvernator.
Va urma
Portimão, Portugalia
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
