„Clipa de adevăr” (12) de Gina Zaharia

82
gina zaharia roman de dragoste

clipa de adevar logo rubricaVara, anotimpul bucuriei mele. Se împlinește un an de fericire. Sărbătorim evenimentul cu un pahar de șampanie la restaurantul „Dunărea”. Dar marele eveniment avea să fie sărbătorit câteva săptămâni mai târziu, în urma reușitei mele la examenul de la facultate. Eram studentă. Fericirea noastră nu avea margini.

Nimic nu avea să ne mai despartă, nimic! Eram datori acestui sfânt anotimp, datorii pe care aveam să le plătim peste ani…

Am mers la mare toți patru, cu Andrei și Simona. Apăruse viață în ochii prietenei mele. Doar seara, când ne plimbam pe faleză, își pierdea privirile pe luminile multicolore ale vreunui vapor și ofta. Un oftat venit parcă de dincolo de viață. Și asculta glasul valurilor lovite de stânci, încercând să deslușească vreo chemare străină.

Eram fericită. Arși de razele mărețului astru, alergam pe nisipul fierbinte, din care Mircea îmi culegea scoici pentru un colier. Mă lua în brațe și mă ridica la fiecare atingere a valului, când marea părea mai furioasă. Alergam desculți pe stânci, prinzând în palme moluște care ne alunecau ușor printre degete.

Într-o seară, l-am surprins pe Mircea oftând. Cu capul pe umărul lui, căutam steaua noastră.

– Mircea, tu îmi ascunzi ceva. Ești nefericit?

– Nu, nu, Sălbatica mea, sunt mult prea fericit.

Și mă săruta, sub ochii întunecați ai lunii, care ne urmărea întruna.

Veneau ore peste noi și ne găseau îmbrățișați, veneau zorile, bătând din palme, bucuroase de dragostea noastră nepământească. Odată am îndrăznit să-l întreb:

– Mircea, dacă tu ai iubit vreodată pe cineva? Dacă tu ai pe undeva vreun copil?, m-am trezit întrebându-l. Mă gândeam, desigur, la Simona. A râs, mai întâi domol, apoi din ce în ce mai puternic, până ce am râs amândoi.

– Da, am o fetiță mare. O cheamă Elena. Și râdea. Apoi mă săruta nebunește pe păr, pe gât, pe brațe.

Se apropia ultima seară, care împlinea lanțul celorlalte fericite seri. Dormisem în brațele lui, zile de-a rândul, cu încredere mereu mai mare. În această ultimă seară, aceeași lună ne privea furioasă. Simțeam respirația lui aproape, mereu mai aproape, parcă respiram în același ritm. Îl iubeam cu patimă, cu credință. Îi simțeam buzele sărutându-mi ochii închiși, mereu mai calde. Iar luna era parcă mai mânioasă în noaptea aceea de aur…

Zorile n-au mai bătut din palme, au surâs numai, un surâs curat, cu glasul lui Mircea care-mi șoptea întruna:

– Acum ești a mea, vei fi pe veci a mea.

1996

Va urma

Arhiva Clipa de adevăr

Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia 

Promisiunea de joi, roman-foileton de Gina Zaharia

Vezi: Gina Zaharia – Cartea de sub braț la Editura Leviathan, mai 2021

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.