„Clipa de adevăr” (13) de Gina Zaharia

29
gina zaharia proza clipa de adevar roman

clipa de adevar logo rubricaÎncredințat de medici că este în afara oricărui pericol, Mihai se hotărî să dispară. Stătuse lângă ea ore întregi, cu inima strânsă, speriat că Simona va muri.

Totdeauna fusese în prejma Simonei. La serviciu în Constanța, colega ei Silvia îl rugase să nu se mai arate. Înțelesese că-l iubise, dovada sinceră fiind faptul că păstrase copilul, riscând să-și facă viața un coșmar, suportând mustrările conștiinței, ale mamei, apoi privirile tuturor. Luase fetița la o săptămână după naștere. O încredințase unei femei, o rudă de familie care avea un băiat de câteva luni. Ceruse să mai rămână în țară câteva săptămâni. Șeful fusese destul de înțelegător. Știa de la Silvia că existența fetiței rămăsese necunoscută în familie. „Oare cum se va descurca? Cât sunt de vinovat!, se mustra el. Din câte femei am cunoscut, Simona are sufletul cel mai pur. De ce a trebuit să-i surp dragostea curată, încrederea că va fi fericită? Și ce nume să-i dau? Simona? Nu. Aș fi tot timpul urmărit de acest nume sfânt, care abia acum înseamnă totul pentru mine. Parcă auzeam ca i-a pus un nume frumos fetiței. Cristiana sau Cristina. Atunci s-o numesc Cristiana”.

Când Cristiana avea câteva luni, a găsit o femeie mai în vârstă care să se ocupe de ea. Mihai o iubea cu dragoste fierbinte, de tată. Chipul lui exprima și mai tare bucurie paternă când auzea gânguritul fetiței. Și dădaca o iubea. O îngrijea cu migală și răbdare, chiar în momentele, lungile momente, în care el era plecat.

Cristiana crescuse mare. Primul ei cuvânt fusese mama. Poate era o chemare, poate un simplu strigăt. Și apoi, tata. Tata ieșea cu ea prin parcuri, vorbindu-i ca un părinte grijuliu, îi dădea să mănânce când se afla acasă, îi cumpărase prima păpușă care plângea ori râdea la Cristiana și Cristiana la ea. El îi cumpărase primele scutece și căciulițe, tot felul de îmbrăcăminte frumos colorată, care-i sporea farmecul, semănând tot mai mult cu Simona.

Împlinise de curând doi ani. Au sărbătorit evenimentul în locuința „dădaiei”, cum o numea micuța pe îngrijitoare, toți trei. Îi adusese un tort mare și o rugase să-l taie. Ținea în mâna lui puternică mâna micuței Cristiana și îi spunea: „Una pentru fetiță”. Cristiana repeta: „Una pentru dădaia”. Și iar repeta. „Și una pentru tata”. „Și una pentru mama”, auzi vocea fetiței când tocmai se pregătea să ia mâna și să pună feliile în farfurioare. L-au zguduit cuvintele celei mici. Deci, în mintea ei, mama există. În zadar încercase el de multe ori să-i explice că mama e plecată departe, în zadar se amăgea cu gândul că micuța n-o văzuse niciodată.

– Bine, și una pentru mama, îi făcu Mihai plăcerea fetiței.

– Tăticule, mama seamănă cu dădaia?, izbucniră stâlcite cuvintele fetei.

– Nu, Cristiana, mama ta seamănă cu tine, decât că e mai mare.

– Și când va veni?

– Nu știu, dar va veni într-o zi!

– Și nu poți să aduci tu într-o zi mai repede?

– Bine, voi încerca, răspunse Mihai trist, surâzând.

Nu mai știa nimic de Simona. Doar că plecase în București. Unde s-o caute? Dar, oare, mai are vreun rost? Dacă are familie, copii? Va trebui să se despartă de ei sau să se despartă el de Cristiana. Acest din urmă gând îl sperie. Își strânse fetița puternic la piept, fiindu-i parcă teamă să nu i-o răpească cineva.

Își aminti că de când s-a mutat n-a mai dat pe la fosta locuință. Oare l-a căutat Simona? Și chiar dacă l-a căutat, poate demult, acum s-a schimbat totul.

Ia fetița în brațe și aproape că-i vine să alerge. Ajunge. E aproape seară. De jos, se vede în fosta locuință o lumină slabă. Acolo, sus, își dăruise Simona întreaga ființă, iar el, ca recompensă, aruncase cuvinte crude.

Urcă. Sună. Îi răspunde o femeie tânără îmbrăcată într-un capot transparent, de culoare roșie.

– Sărut-mâna, începu Mihai, aș dori să vă întreb ceva. Știți, am locuit aici până acum doi ani…

– Da, îl întrerupse femeia, știu de la soțul meu. Dumneavoastră sunteți domnul Barbu.

– Da, eu, preciză Mihai. Aș vrea să știu: m-a căutat cineva în această perioadă?

– Nu, nu… nimeni, îngână mirată femeia.

– Mulțumesc și scuzați deranjul, oftă Mihai.

Ușa apartamentului vecin se deschise și în prag apăru fosta vecină. Auzise o voce cunoscută și, curioasă, deschisese. Era o femeie trecută de cincizeci de ani, curioasă din fire și destul de vioaie.

– A, uite pe cine văd!, exclamă plăcut surprinsă.

– Sărut-mâna, doamnă, ce plăcere! zise Mihai. Ce mai faceți?

– Ce să fac, mi s-a părut că-ți aud vocea. Și ce mi-am zis, ia să ies eu, poate o fi tocmai el. Și uite surpriza. N-am știut că te-ai căsătorit! Apoi, către cea mică:

– Pe tine, frumoaso, cum te cheamă? Hai, vino la mine! Femeia deschise brațele. Cristiana întinse mânuțele, dar le retrase repede, spunând:

– Sunt mare, eu trebuie să stau jos. Cristiana mă cheamă.

Râseră amândoi, râse și Cristiana de râsul lor.

– A, Mihai! uitasem, tot cu fata aia frumoasă te-ai însurat? Vânzătoarea…, continuă văzând nedumerirea de pe chipul lui Mihai.

– Dar de ce?

– Te-a căutat atunci, după ce te-ai mutat tu, la câteva săptămâni. Părea supărată. Și derutată. Când i-am spus că te-ai mutat, numai că nu i-au dat lacrimile…

– Da, da, se grăbi să răspundă Mihai, cu ea. Ei, atunci a fost o neînțelegere. Atât doar. Acum plec, că e târziu, și ne mănâncă noaptea, spuse arătând către Cristiana. Sărut-mâna și noapte bună!

– Noapte bună și mai poftiți pe la noi, când aveți timp.

1996

Va urma

Arhiva Clipa de adevăr

Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia 

Promisiunea de joi, roman-foileton de Gina Zaharia

Vezi: Gina Zaharia – Cartea de sub braț la Editura Leviathan, mai 2021

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.