„Clipa de adevăr” (28) de Gina Zaharia

26
gina zaharia (1)

clipa de adevar logo rubricaA doua zi m-am simțit mai bine. M-am ridicat și m-am dus la el. Deși eram slăbită, aveam împuternicire de la destin să veghez la viitorul lui. Și iată, trăiește. Îmi odihnesc pe chipul său ochii plânși atâta vreme. Mi se părea că e un străin venit acolo numai pentru ca eu să-i fiu străjer drept, credincios și apoi să plece mai departe în lumea sa, bântuită de enigme. Avea ochii umflați. Dar se străduia să-i deschidă. Deodată, buzele s-au desprins ușor și a murmurat ceva neînțeles. I-am luat mâna și am strâns-o. Când buzele s-au desprins din nou, un glas scăzut, straniu, a întrebat:

‒ Elena, ești aici?

‒ Da.

‒ Ce bine, Elena. Stai aici, draga mea.

‒ Da, Mircea, aici o să stau, am răspuns. Îmi tremurau glasul și trupul. Parcă vorbeam cu un mort întors după mult timp printre cei vii. Astfel se înfățișa soțul meu iubit, adorat, dar misterios.

‒ M-ai salvat, draga mea, îmi spuse, ca și cum eu aș fi făcut operația. N-am să mai greșesc, nu, nu… Negația din urmă se pierdu într-un somn instantaneu, profund.

Eram mulțumită că ne-am ținut amândoi, strâns, de firele acestor vremuri furtunoase.

S-a trezit spre seară. Era calm, plin de gânduri. N-am încercat să-l tulbur. Mi-a luat mâna și mi-a strâns-o puternic. Ca în primăvara dragostei noastre, ca în casa bunicilor, când intrase prima dată. Am surâs. Aveam dreptul la acest surâs blând și curat?

Amurgul ne-a găsit împreună. Din nou, ca în vremurile bune, dacă pot spune așa. Stăteam aplecată peste patul său, cu capul odihnindu-se pe așternutul cu miros de clor.

Îl găseam de fiecare dată scufundat în gânduri, chinuit, poate, de unul anume, profund și statornic. Avea o tresărire vizibilă când era transportat din lumea lui în cea reală. Atunci, întâlnindu-mi privirea, zâmbea. Iar zâmbetul lui punea pecetea credinței pe sufletul meu.

‒ Sălbatico, mi-a spus odată, tu nu lași omul nici să moară!

‒ Taci, Mircea, l-am rugat, să nu mai vorbești niciodată așa. Moartea nu este pentru noi. Nici să nu-i pomenim numele. Vrei să mă superi?

‒ Nu, nu, draga mea, niciodată. Iartă-mă, ești cea mai dulce ființă din lume. Regret că am umbrit uneori fericirea noastră. Încerc să cred că nici măcar nu te merit. Dar te iubesc, draga mea. Îți simt puterea, setea de a învinge, strădania de a mă înțelege și mă consider mult prea mic în comparație cu tine.

‒ Nu mă… superioriza atât, Mircea. Poate că și eu sunt de vină. Poate că nu cunosc prea bine dorințele tale. Am simțit, în ultimul timp, că înclinăm să devenim doi străini, că ce a fost frumos s-a prăfuit, s-a învechit. Mereu m-am întrebat ce și cum aș putea face să dau culori noi căsniciei noastre! Să răsune casa de triluri de privighetori!

A oftat. Parcă avea plumb în inimă. Am încercat să scurtez discuția. Simțeam că-i face rău. M-am ridicat de lângă el și m-am îndreptat spre fereastră. Știam că e mai bine așa. Îmi impusesem să iau un aer copilăresc, spre a-i răsfăța gândurile bune. Începusem să fredonez o melodie. Pe alei se jucau frunze ruginii. Vrăbii se zbenguiau voioase prin salcâmul singuratic din partea dreaptă a aleii. Mircea s-a ridicat și a venit lângă mine. Liniștit, tandru…

„Și-am deschis larg o fereastră spre lume, să vină la noi tot ceea ce e mai frumos!”, zise puțin ironic, dar cu vocea catifelată și lină. Ca acordurile unei strune de chitară. Ca o rază de lumină desprinsă din pomul vieții. Apoi, râse. Frumos, curat. Am râs și eu. Eram fericită că nu alunecase în prăpastia infinită a morții. Soarta mi-l adusese mie, în trenul acela de Brașov și n-ar fi fost cinstit să mi-l ia. Mi-am scuturat memoria. Au picat toate amintirile triste și reci. Le-am strivit și le-am dat cu piciorul.

„Să vină grăbit, aproape de tine, aproape de mine, ca vântul ce aleargă prin crengi, blând, duios”, am încercat să găsesc rimă cuvintelor lui Mircea. Se formase în jurul nostru un spațiu magnetizat, care ne hipnotiza inimile, un spațiu străbătut de cântecul îndrăgostiților, care face ecou larg cu zările, cu înaltul cerului, cu adâncul pământului. O clipă am tăcut amândoi. Radia între noi setea reîntoarcerii în magnificul trecut, ros de omida neprevăzutului, cu un egoism sec, nespecificat. Inimile, privirile noastre au constatat același lucru: lupta trebuia începută. Lupta fiecăruia cu propria-i persoană, înconjurată de amenințarea că, în caz contrar, riscăm să ne transformăm în niște bieți supraviețuitori ai binelui din noi, mânați din spate de întâmplare, cu neputința de a salva casnicia noastră. Era, oare, acest colțișor de spital un loc bun pentru a reînnoda firele vechii noastre fericiri? Câți oameni por înființa într-un salon de spital un scrin de amintiri plăcute?

Mircea se desprindea din lacrimile ochilor mei, obișnuiți să aștepte. Îmi imaginam clipa când pătrunsese șiret în casa părinților mei. Atunci, oricât m-aș fi străduit, n-aș fi reușit să nu răspund chemărilor lui cu dragoste sinceră, pură, precum cerul acelei zile de iulie. Am zâmbit. Cât timp trecuse? Mult? Puțin?

O frunză dusă de vânt lovi pervazul ferestrei, cu sunet veștejit. Am prins-o între degete, strivind-o, cu gândul la umbrele cafenii ale vremii. Pe alei se auzeau pași. Cadența lor mă trezi la realitate. L-am măsurat pe Mircea dintr-o privire, parcă dorind să mă conving că e lângă mine. I-am întâlnit ochii mari, verzi și surâsul viu.

‒ Mircea…

‒ Da, Elena!

N-am știut să-mi exteriorizez gândurile. Am considerat, totuși, această chemare un răsunet al tuturor luate la un loc. Și, contrar voinței mele, am continuat, pe același ton liniștit:

‒ Ai stat prea mult timp în picioare. Să mergem la pat.

Mircea scutură de câteva ori din cap, în semn de aprobare.

Alți pași se auzeau pe alei. Și alții, și alții. Personalul spitalului, grăbit, se întrepta spre ieșire. Din sens contrar, Andrei înainta cu pas vioi, în mână cu un pachet alb.  Ne-a făcut semn cu mâna. I-am răspuns la salut și ne-am îndreptat spre pat. Andrei urcă îndată scările. Era așa cum îl găseam în ultimul timp: voios, stăpân pe sine. Deschise grăbit ușa și se așeză pe patul alăturat, liber. Deschise un pachet cu prăjituri.

‒ Le-am cumpărat de la cofetăria din colț, sunt foarte bune.

‒ Nu mă îndoiesc, zise Mircea. Fursecuri cu ciocolată! Apoi, gustând: ex-ce-len-te!

‒ Dincotro, Andrei?, l-am întrebat indiscretă?

‒ Dacă-aș minți, aș spune că am rămas peste program la serviciu, dacă v-aș spune adevărul, aș începe cu descrierea domnișoarei blonde de la cofetăria din colț, atrăgându-mă cu delicatețea privirilor sale…

‒ Suficient, suficient, m-am convins, îl întrerupse Mircea. Și acum spune-mi, ce mai este nou pe la serviciu?

‒ A, nimic. Deocamdată.

‒ Și cu transferul meu?

‒ Deocamdată, tot nimic.

Vântul începuse să sufle mai tare. Trântise fereastra. M-am repezit să o închid. Când m-am întors, l-am surprins pe Andrei înălțând din umeri. L-am privit ștrengărește și am zis:

‒ Secretoșilor!

‒ Noi?, se dezvinovăți Mircea. Am vorbit noi ceva?

‒ Am ochi de soacră, Mircea!

Obosise. Se citea pe față. Și Andrei observase. Îi spuse blând:

‒ Odihnește-te, Mircea. Eu voi pleca. Voi trece și mâine.

‒ Nu, nu, nu mi-e somn.

˗ Și eu aș vrea să trec pe acasă, dragul meu. Mă întorc repede.

˗ Bine. Poți rămâne acasă peste noapte. Mă simt mai bine.

Am dat din cap în semn afirmativ. Am tăcut toți. Într-adevăr, ochii lui Mircea se închideau clipind des. În scurt timp, adormise. L-am sărutat. Am ieșit odată cu Andrei, îndreptându-mă spre casă.

Andrei luă autobuzul în sens contrar. Se însera ușor. Am ajuns acasă. Simțeam că mi-e teamă. Mi-am impus să alung umbra apăsătoare, frica de a fi singură. Mai mult… și mai mult…! Am reușit, într-un târziu, să adorm, învăluită în speranța că tot ceea ce a fost mai trist și mai urât s-a dus.

Într-adevăr, se dusese. Mircea se întorsese din spital plin de viață. La fel ca altădată. A intrat, pe toate ferestrele casei noastre toamna, cu aripile-i împrăștiind farmecul viu, dulce, catifelat al vieții, adunat din râpi adânci. Cu clinchetul neobosit al dorinței de autodepășire. Cu strădania împlinirilor proaspătă, frământată din rămășițele primăverilor noastre parfumate. Cu seva îmbrățișărilor din serile de cleștar. Acum se făcuse iarăși lumină. Împrăștiată difuz peste tot: prin încăpere, pe terasă, prin grădină, chiar pe stradă și peste întregul oraș. Dând vieții aspect liniștitor, curat. Un torent de lacrimi de fericire mă îmbrățișa cu albul imaculat al purtătorilor de biruință.

Sorții vieții mele se întoarseră din nou pe aceeași parte. Și ce putea fi mai pur pe lume decât iubirea, decât o căsnicie parfumată cu miresme de trandafiri? Când viața se împrietenește cu tine, devii sclavul ei voluntar. Atunci, în baia de soare găsești mii și mii de nimicuri cărora, altă dată, nu le dădeai importanță, atunci un cântec devine zbor. Chiar și o frunză, în căderea ei melancolică, aduce surâs ruginiu, amestecat cu aduceri-aminte.

1996

Va urma

Arhiva Clipa de adevăr

Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia 

Promisiunea de joi, roman-foileton de Gina Zaharia

Vezi: Gina Zaharia – Cartea de sub braț la Editura Leviathan, mai 2021

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.