Începând de vineri, 14 decembrie 2018, când s-au împlinit 100 de ani de la nașterea marelui actor, pe site-ul eteatru.ro puteți accesa o nouă colecție: Radu Beligan.
Redacția Teatru a Radiodifuziunii Române vă oferă o amplă selecție de spectacole care îl au în distribuție pe Radu Beligan, de la cele mai vechi, cronologic, din Fonoteca de Aur, din prima serie Caragiale în regia lui Sică Alexandrescu (”O noapte furtunoasă”, difuzată în premieră în 20 ianuarie 1952, ”O scrisoare pierdută”, 30 ianuarie 1952) până la ultima sa înregistrare la Teatrul Național Radiofonic: ”Lecția de violoncel” de Mona Radu, regia: Felix Alexa și Dan Puican (14 decembrie 2015). Colecția cuprinde 98 de piese din perioade diferite, multe dintre ele, veritabile capodopere de artă interpretativă. Între acestea, ”Revizorul” de Gogol (regia: Sică Alexandrescu, 3 martie 1952), ”Volpone” de Ben Jonson (Titi Acs, 1956), ”Ce înseamnă să fii onest” de Oscar Wilde (Paul Stratilat, 1956), ”Comedia erorilor” de William Shakespeare (Mihai Zirra, 1956), ”Cei doi tineri din Verona” de William Shakespeare (George Teodorescu, 1953), ”Cel ce se pedepsește singur” de Terențiu (Cristian Munteanu, 1986), ”Cui i-e frică de Virgina Woolf” de Edward Albee (Radu Beligan în colaborare cu Dan Puican, 1980), ”Steaua fără nume” de Mihail Sebastian (Mihai Zirra, 1965), ”Numele trandafirului” după Umberto Eco (Grigore Gonța, 2005).
Unul dintre cei mai longevivi actori pe scena de teatru, fiind inclus la data de 15 decembrie 2013 în Cartea Recordurilor, figură emblematică a culturii române, Radu Beligan a interpretat, în peste şapte decenii, roluri celebre din literatura dramatică românească (I. L. Caragiale, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Camil Petrescu, Tudor Muşatescu, Mircea Ştefănescu, Victor Ion Popa, Victor Eftimiu, Mihail Sebastian, Aurel Baranga, Alexandru Mirodan) şi universală: William Shakespeare, Molière, Carlo Goldoni, N. V. Gogol, A. P. Cehov, G. B. Shaw, Maxim Gorki, Albert Camus, Jules Romain, Eugen Ionescu, Jean Anouilh, Eduardo de Filippo, Friedrich Dürrenmatt, Edward Albee, Peter Shaffer, Patrick Süskind, Neil Simon, Umberto Eco.
La o sumară privire, fără a vorbi neapărat, amănunțit, de marile roluri interpretate pe scenă și la Teatrul Național Radiofonic, se observă o varietate repertorială cum rar întâlnim în istoria teatrului românesc, rivalizând, poate, cu George Calboreanu, interpret a peste 360 de roluri, de asemenea de o diversitate uimitoare. Pentru un anumit public, desigur, Radu Beligan trece drept interpretul ideal al unor celebre roluri caragialiene din montările clasice semnate Sică Alexandrescu (Un catindat de la percepție, Rică Venturiano, Agamiță Dandanache), la aceasta contribuind mult versiunile radiofonice și cinematografice. Sau al lui Hlestakov din ”Revizorul” de Gogol, în regia aceluiași Sică Alexandrescu (premiera la Teatrul Național din București, 1 iulie 1952; la Radio, 3 martie 1953) și, pentru a ne apropia de perioada contemporană, Ianke din ”Take, Ianke și Cadîr” de V. I. Popa, succes de legendă al Teatrului Național din București (regia: Grigore Gonța, premiera în 3 octombrie 2001) sau Léon de Saint-Pé din ”Egoistul” de Jean Anouilh, în regie proprie (16 noiembrie 2004, TNB), spectacol cu 300 de reprezentații.
Lui Radu Beligan îi datorăm, între multe altele, montarea ”Rinocerilor” de Eugène Ionescu la Teatrul de Comedie din București (premiera: 10 aprilie 1964), spectacol extraordinar jucat cu mare succes și la Paris (1965), în prezența autorului și prima montare a piesei lui Camil Petrescu, ”Danton”, la Teatrul Național din București (prima reprezentație: 30 decembrie 1974, jucată până în 1990), gest cultural de primă însemnătate:
„[…] prin vara lui 1955, când scrierile lui Camil Petrescu fuseseră tipărite în sute de mii de exemplare, iar creaţia sa se impusese admiraţiei unanime, însă Danton, opera lui capitală, continua să rămână nejucată, i-am spus, la capătul unei lungi conversaţii pe faleza de la Eforie, că, dacă vreodată, prin absurd, voi ajunge director la Teatrul Naţional, am să determin reprezentarea piesei. În 1970, la numai câteva luni după instalarea mea în faimosul fotoliu al lui Ion Ghica, includeam în repertoriul de perspectivă al primei scene această piesă. Ştiam că mă arunc într-o aventură donquijotescă, dar eram departe de a bănui dificultăţile pe care aveam să le întâmpin. Ştiam că Naţionalul va trebui să realizeze teatral o scriere reputată ca nereprezentabilă, ştiam că montarea ei presupune o uriaşă investiţie de energie intelectuală şi morală, ştiam că va trebui să obţin adeziunile unor interpreţi de primă mărime pentru roluri secundare.
M-am încăpăţânat însă, menţinându-mi proiectul şi împlinindu-l cu toate riscurile. Cu toate riscurile nu-i un termen exagerat. Fiindcă pentru a duce la capăt jucarea lui Danton a fost necesar să amân alte spectacole, stârnind animozitatea unor scriitori, regizori şi interpreţi şi, mai cu seamă, să lipsesc publicul Naţionalului, în răstimpul unei stagiuni, de premierele aşteptate, cerute, necesare. Satisfacţia mea de a fi redat teatrului românesc un text de întâia mărime s-a dublat cu aceea de a fi dăruit Iui Horea Popescu prilejul de a realiza cel mai important spectacol din prestigioasa lui carieră, lui Mircea Albulescu marele rol al vieţii sale, iar mişcării noastre teatrale poate cea mai mare izbândă a acestei jumătăţi de veac.
Din astfel de bucurii se întreţine viaţa unui animator confruntat ceas de ceas cu datoria de a alcătui un repertoriu de ţinută şi obligaţiile producţiei curente, cu aspiraţiile drepte sau nedrepte ale trupei, cu necesităţile legitime sau birocratice ale administraţiei, cu principii îndrăzneţe sau spiritul întârziat al opiniei teatrale.
L-am interpretat în acest spectacol pe Robespierre, rol extrem de important teoretic, personaj despre care se vorbeşte mereu, dar care rosteşte puţine replici şi e mai mult o prezenţă scenică decât o trăire, decât o evoluţie. Nici din punct de vedere al disponibilităţilor mele artistice nu era tipul de erou pe care îl puteam uşor întruchipa. Am acceptat totuşi să-l joc pe Robespierre, pentru că socoteam că nu aveam dreptul să stau deoparte, într-un spectacol care angaja întreg ansamblul (în tabloul Convenţiei erau pe scenă 200 de personaje!) şi pentru că era ispititoare ideea de a-mi descoperi mie însumi şi altora posibilitatea de a acoperi şi altfel de roluri decât cele care îmi sunt în mod organic apropiate.
Pe Robespierre l-am interpretat – în orice caz aceasta a fost linia pe care m-am străduit s-o urmez – ca pe o individualitate fascinată, uneori până la orbire, de idealul unor transformări menite să pună capăt, o dată şi pentru totdeauna, injustiţiei şi pentru care orice compromis, fie el şi provizoriu, cu realitatea împinge conştiinţa la retractări şi degradări. Altfel spus, am încercat să subliniez că severitatea lui Robespierre decurgea dintr-o fidelitate faţă de idee şi că legea interioară după care se conducea era nemiloasă nu numai pentru cei ce o suportau, dar şi pentru el, cel ce o aplica. Fără să atenuez tot ceea ce era nemăsurată ambiţie, eroare, culpă faţă de omenie în poziţia sa intelectuală, fără să ascund anumite deficienţe temperamentale, am lăsat totuşi să se vadă şi flăcările pasiunii sincere, splendide în care şi pentru care a ars unul din protagoniştii revoluţiei de la 1789.
Când actorii Comediei Franceze, aflaţi în turneu la Bucureşti, au asistat la spectacolul nostru, au fost atât de uluiţi de ceea ce au văzut, încât nu s-au putut despărţiţi de noi până în zori, discutând şi comentând «una din cele mai copleşitoare realizări teatrale pe care le văzuseră vreodată».
Prietenul meu Camil nu mai era lângă mine în acele momente de aur. Dar eu aveam imensa satisfacţie că vorba aruncată, într-un avânt juvenil, pe faleza de la Eforie, devenise o nespus de minunată realitate.
Multe greşeli voi fi făcut în viaţa mea de animator. Dar faptul de a-l fi adus pe scenă pe Danton, după ce zăcuse 50 de ani între cartoane, mă spală, sper, de toate păcatele…” (1)
________
(1) Radu Beligan, 9 decembrie 1994, în vol. ”Directorii Teatrului Naţional din Bucureşti” de Ionuț Niculescu, Bucureşti, Editura Nemira, 2002.
Ascultă:
Colecția Radu Beligan pe site-ul eteatru.ro
”Amici” de I. L. Caragiale, din spectacolul ”Mofturi” de I. L. Caragiale, realizatori: Costin Tuchilă și Vasile Manta, 1998
”Moftul român” (fragment) din spectacolul ”Mofturi”, 1998
Fragment din ”Revizorul” de N. V. Gogol, 1953
Radu Beligan despre personajul Miroiu din ”Steaua fara nume”
Ion Lucian despre Eugen Ionescu, fragment din emisiunea ”Eugen Ionescu – ieri și azi”, realizatori: Manase Radnev și Pușa Roth, difuzată la Radio România Actualități, 26 aprilie 2004
”Comediile lui Caragiale în viziunea lui Sică Alexandrescu” (1), film documentar de Costin Tuchilă și Pușa Roth, iunie 2012 (”D’ale carnavalului”, 1951)
”Comediile lui Caragiale în viziunea lui Sică Alexandrescu” (2), film documentar de Costin Tuchilă și Pușa Roth, iulie 2012
”Comediile lui Caragiale în viziunea lui Sică Alexandrescu” (4), film documentar de Costin Tuchilă și Pușa Roth, septembrie 2012 (”O scrisoare pierdută”, 1952 și 1961)
Grafică, ilustrații și editare multimedia: Costin Tuchilă.
Vezi arhiva Radu Beligan:
https://leviathan.ro/tag/radu-beligan/
