”Impresii pe marginea unei expoziții” de Ruxandra Demetrescu

299
Lena Vieru-Conta, ”Veneția”
Lena Vieru-Conta, ”Veneția”

cronica plastică rubrica leviathan.roÎncep aceste rânduri/gânduri despre noua expoziție a Lenei Vieru-Conta cu o amintire personală: în urmă cu două decenii, o întâmplare fericită ne-a făcut să citim și să analizăm împreună câteva texte fundamentale din zona studiilor vizuale contemporane; m-am întrebat atunci ce motivație intelectuală determina o pianistă sensibilă și talentată să consume un timp prețios încercând să descifreze misterul imaginilor. Am admirat însă efortul interdisciplinar asumat de muziciana care alesese să-și realizeze studiile masterale în cadrul Universității de Arte din București, cercetând opera lui Paul Klee din perspectiva dualității pictură-muzică. Melomană pasionată la rândul meu, am urmărit întotdeauna dialogul dintre cele două limbaje artistice, căutând exemple relevante pentru un dialog care mi s-a părut adesea mai semnificativ decât cel clasic, ce opunea pictura poeziei: ut pictura poesis.

Aveam să descopăr mai târziu că Lena Vieru-Conta este și o artistă vizuală cu un potențial creator remarcabil, pe care l-am descifrat în tensiunea vizual-haptic cultivată în mai toate lucrările sale. Un moment fericit care ne-a adus din nou împreună a fost expoziția sa ”Tempo rubato” din primăvara lui 2010. Am înțeles atunci de ce o pianistă dorea să (și) picteze: pentru ca imaginea care se naște mental din jocul imprevizibil al clapelor să prindă formă fizică în colajele ce îmbinau diversele tehnici picturale cu inserțiile textile. Mai obișnuită cu exercițiul muzical practicat de plasticieni ca violon d’Ingres, am descoperit atunci, în operele Lenei, exerciții vizuale ca transpuneri muzicale. Îmi amintesc precis lucrarea intitulată ”Prestissimo”: la prima vedere, mi-a răsunat în minte ultima parte din prima sonată beethoveniană. Eram atunci într-un dialog oarecum dizarmonic cu autoarea însăși, care afirma că practică cele două arte în paralel, fără să aspire neapărat la un dialog. Mi se părea, dimpotrivă, că ele sunt inseparabile în demersul practicat de Lena Vieru-Conta, pentru că se potențează și se reliefează reciproc. Inevitabil subiectivă, am privilegiat dimensiunea vizuală, considerând că-i putea oferi artistei o mai mare libertate de creație, în raport cu limitările interpretării muzicale (pianistice, în acest caz). Consideram, în egală măsură, că dimensiunea de materialitate distinctivă a artelor plastice putea explica pasul făcut de la pian la șevalet.

Cori spezzati
Cori spezzati

Ce ne dezvăluie actuala expoziție a Lenei Vieru-Conta? Dacă pornim de la titlu, ”Cori spezzati”, suntem din nou confruntați cu aluzia muzicală, mai mult decât explicită: dincolo de traducerea fidelă, e vorba, cred, de discursuri muzicale care angrenează spațiile în care sunt performate, deci de provocarea unui dialog în care partenerii sunt sunetul și spațiul.

În cazul lucrărilor expuse acum, dialogul se ramifică, privilegiind imaginea (și) în raport cu textul literar (teatrul, mai precis) în două secțiuni distincte: prima (și cea mai consistentă, din perspectivă cantitativă) reprezintă meditațiile vizuale pe marginea ”Neguțătorului din Veneția” de Shakespeare, în vreme ce a doua se concentrează asupra piesei ”État de siege” de Albert Camus. Aluzia muzicală, inteligent aleasă de Lena, ne trimite la spațiul venețian contemporan cu Shakespeare, al manierismului și inceputului erei baroce, marcate deopotrivă de o remarcabilă efervescență de înnoire artistică. Nu putem să nu ne gândim la Gioseffo Zarlino, autorul tratatului muzical ”Istituzioni armoniche”, care avea să-l influențeze decisiv pe Nicolas Poussin, inspirându-i teoria modurilor în pictură. Astfel, pictorul filosof a putut descifra mecanismul intern coerent al unei opere și capacitatea acesteia de a genera nu doar pasiuni, ci și ethos.

Tot așa, Veneția Lenei Vieru-Conta rezumă intuitiv și retrospectiv, o sumă de empatii și exigențe etice. Peisajele vag decrepite ne oferă o binevenită alternativă la vederile (inevitabil) turistice: fără a eluda detaliile figurative uneori explicite, ele ilustrează urmele vizibile ale timpului scurs din zorii modernității shakespearene până azi, iar mijloacele plastice mobilizate sunt în acord în sensibilitatea contemporană. Lena cultivă cu predilecție spontaneitatea schiței în culoare (fie ea acrilică sau textilă) și dimensiunea haptică a colajului textil. Această tehnică mixtă este o marcă personală, studiată cu atenție, practicată cu tenacitate și subtilitate de artistă cu scopul explicit de a crea sinesteziile vizual/tactil/auditiv. Atât schițele înfățișând personajele, cât și vederile venețiene sunt, în primul rând, impresii și improvizații compoziționale ce anulează distanța și ierarhia dintre genurile picturale tradiționale: portretul și peisajul. Subsumate unei intenții scenografice, ele oferă spectatorului un parcurs vizual de la detaliul recognoscibil (fie prin atributele de costum ale personajelor, fie prin detaliile arhitectonice venețiene) la ansamblul compozițional abstractizant. Între acestea două se situează lucrarea înfățișând ghetoul venețian, în care localizarea devine voit imprecisă, iar diferența specifică (ilustrată în piesa lui Shakespeare) se transformă într-un generic gen proxim, acoperind alte posibile spații și epoci.

Dacă privim astfel seria lucrărilor inspirate de ”Neguțătorul din Veneția”, putem înțelege mai lesne alăturarea lor cu cele trei compoziții evocând starea de asediu camusiană. Spectatorul se confruntă aici cu o dimensiune haptică pregnantă în colaje predominant textile, în care detaliul prețios (firele strălucitoare, fragmentele de cusături și broderie) eludează orice dimensiune decorativă, accentuând, dimpotrivă, o tensiune dramatică, în acord cu intenția lui Camus, explicită în mărturia sa: ”Mon but avoué était d’arracher le théâtre aux spéculations psychologiques et de faire retentir sur nos scènes murmurantes les grands cris qui courbent ou libèrent aujourd’hui des foules d’hommes”.

Aceste strigăte răsună în compozițiile Lenei Vieru-Conta prin contrastele cromatice și expresivitatea măștilor negre, care devin astfel un laitmotiv al seriei.

Se cuvine subliniat că, zăbovind auspra acesor exemple literare, artista nu ilustrează, ci interpretează. Mi se pare că regăsesc aici un anume tip de raportare la literatură, care devine pretext şi nu suport, permitând păstrarea distanţei faţă de text. Literatura devine astfel un fundal al picturii: ca o muzică de fond, necesară, dar niciodată copleşitoare.

Astfel am descifrat actuala călătorie în lumea formelor săvârșită de Lena Vieru-Conta. Inspirată de două piese de teatru, depărtate în timp și spațiu, dar împărtășind unele constante dramatice ale istoriei umanității, artista a creat un corpus de compoziții plastice menite să acționeze ca aluzii vizuale, nu ca ilustrații explicite. Ele par totodată să confirme afirmaţia lui Mario Praz că ut pictura poesis este de fapt o punere în gardă a poeţilor, căci pictura demonstrează că arta nu-şi atinge cu adevărat culmea decât în măsura în care păstrează legătura cu vizibilul.

Misterioasă rămâne inspirația muzicală ce se ascunde în spatele imaginilor. Spectatorul pare să fie invitat să aleagă muzica preferată, pentru a-și crea propriul fundal sonor, fără de care orice text, dar și orice imagine rămân, în mod paradoxal, neîmplinite…

Expoziția ”Cori spezzati” poate fi vizitată în decembrie 2018 la Galeria de Artă Rotenberg-Uzunov din București (str. Constantin Esarcu nr. 1, lângă Ateneul Român). Galeria este deschisă de marți până vineri între orele 14.00 și 18.00 și sâmbăta între orele 12.00 și  17.00.

Arhiva rubricii Cronica plastică

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.