Încă înainte de a așterne pe hârtie primele rânduri ale acestui Decupaj, trebuie să recunosc că am fost într-o mare dilemă. Cu adevărat, nu mi-a fost deloc ușor să mă decid la ce titlu să mă opresc, căci oscilam între „Cred că…” și „Consider că…”. Și, pentru că pe primul l-am socotit prea personal, l-am părăsit și l-am țintuit în rama sufletului pentru mai târziu, când îmi voi exprima cu prioritate numai părerile personale.
Așa că m-am oprit la ultimul, din considerație față de toate Decupajele scrise până acum, dar, mai ales, față de cititorii fideli ai acestora. Și mărturisesc că, cu inima deschisă, mai pot adăuga, din considerație pentru toate gândurile care m-au însoțit în toți acești zeci de ani și pe care le-am dăruit, scriindu-le, povestindu-le cititorilor, cu o mare bucurie, sentiment care nu m-a părăsit niciodată când mă apucam să scriu un nou text, încurajându-mă să o fac, aruncându-mă în brațele inspirației…
Consideram, de fiecare dată, că este un privilegiu ce-mi este dăruit și de care trebuie să mă bucur pe deplin, din tot sufletul. Ceea ce am și făcut! Căci toate aceste retrăiri, amintiri care nu s-au voit uitate, gânduri decupate și povestite aici, cu multă sinceritate, mi-au umplut sufletul și mi-au luminat zilele și nopțile întunecate de alte gânduri grele, care-mi dădeau târcoale din când în când.
Dar acum mă aflu în fața unui alt adevăr, pe care nu pot să-l ignor, să-l ocolesc. Din contră! Un adevăr ce-mi umbrește și-mi fură din bucuria scrisului. Nu este nici lună plină, care se află în casa Capricornului, influențându-i astrologic viața (eu, fiind Capricorn, ar trebui să țin cont de schimbările astrale) și nu este vinovată nici canicula verii, care ne toropește de câtva timp toate energiile. Niciunul dintre aceste evenimente nu mi-a schimbat gândurile.
Între cer și pământ încerc să-mi duc viața cu adevărat, în deplină liniște, în limitele impuse de vârstă și să merg mai departe, ca să ajung cândva la capătul drumului hărăzit.
Adevăratul motiv al îngrijorării mele este faptul că lumina ochilor slăbește pe zi ce trece, îngreunându-mi găsirea literelor corespunzătoare de pe tastatură, așa încât aproape că mă simt ca un pianist orb în fața pianului. Cu toate că muzica gândurilor, simfonia sentimentelor care le însoțesc, mă înconjoară, o aud, dar nu pot să o transcriu în partitura Decupajului ce așteaptă să fie scris.
Ca totul să fie în rezonanța și armonia melodioasă a inspirației, încerc să folosesc, în locul unui diapazon, lupe și lentile măritoare, care mă ajută să nu cad în false tonuri…
Anevoioasă muncă, dar încerc să văd și să scriu cu ochii inimii, cu ochii sufletului, bucuros să se descarce cu fiecare rând scris. O minuțioasă încercare de a mai salva încă un text, adus cu greu la punctul final…
Drept urmare, o neliniște a minții începe să fie, de la un timp, prezentă. Caut să-mi regăsesc liniștea, să-mi opresc gândurile. Încerc să-mi observ tainic gândurile, să le păzesc de privirile celor din jurul meu, să le observ ca și cum aș privi norii cum străbat cerul într-o tainică tăcere. Fără niciun oftat, fără nicio lacrimă…
Gândurile încep să se liniștească, alungând neliniștea din mintea mea și, mai ales, întunericul… O lumină divină, coborâtă din cer, se înfiripă discret în sufletul îngenuncheat și-mi dă puterea să gândesc altfel, să cred în puterea ei vindecătoare. Să cuget la tot ce se întâmplă, la ce se va mai întâmpla. Să cred că undeva, la capătul acestui tunel, lumina se va revărsa iar și iar și asupra mea.
„Crede și nu cerceta, nu mai întreba…”, îmi spun. O să vezi ce se va mai întâmpla… cu timpul! Ai răbdare și credință, că doar știi prea bine: timpul le rezolvă pe toate. Lasă-ți timp!
Dar până atunci socotesc, cred că am nevoie să las toate lupele la o parte și să mă opresc din scris. O pauză… de Decupaje.
Consider că am nevoie de o pauză. Ochii își doresc și cer odihnă. Cu ochii inimii, ai sufletului, ai dorului de a vedea mai bine, voi cugeta mai departe la rostul vieții, în liniște, cu ochii închiși, doar cu ochii inimii, care își bate încă tic-tacul regulat, larg deschiși către cer, urmărind cum gândurile, eliberate de sub strânsoarea minții neliniștite, zburdă, zburând ca odinioară înspre înaltul cerului, luându-mă cu ele și pe mine.
Cred într-un miracol ceresc! Nu las loc îndoielii să se înfiripeze în mintea mea puțin umbrită de nelumina ochilor…
Așa cuget, ca să exist… Cogito, ergo sum! Expresia celebră, publicată pentru prima oară în franceză: „Je pense, donc je suis”, a fost pusă de marele gânditor, René Descartes, ca o piatră de temelie a filozofiei sale, în lucrarea celebră din 1637, Discurs asupra metodei, pentru a demonstra că, indiferent cât de mult s-ar îndoi de existența lumii din jur sau de propriile simțuri, însăși acțiunea de a se îndoi, de a se gândi, reprezintă o dovadă de netăgăduit a propriei sale existențe.
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00, inclusiv comenzi online – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
