„Coroana regatului” ca zumzet teatral – cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu

96
coroana regatului cronica de gheorghe miletineanu

cronica de teatru logo leviathanUltimul articol pe care Leviathan mi l-a acceptat, în urmă cu vreo două săptămâni, începea cu o declarație privitoare la faptul că eram absolut conștient, scriind acel articol, că încalc anumite reguli ale exercitării profesiunii mele de cronicar teatral. Bis repetita placent, nu-i așa? Profit de alibi-ul pandemiei de Corona (ca atâția alții, în mai toate domeniile vieții sociale!) și încalc și de data asta niște reguli.

Din cauza totalei mele nepriceperi tehnice, am comis față de încântătoarea invenție care se numește Facebook o eroare pentru care am fost îndepărtat de la folosirea acestui program. Care nu e atât de consecvent față de sine însuși, ca să nu-mi fi îngăduit accesul pe telefonul meu mobil. Că mi-am regăsit în acest fel o sumedenie de foști elevi care nu m-au uitat a fost o mare bucurie pentru mine. Facebook-ul se consumă și cu invitații neașteptate la conversație și amiciție; am primit o asemenea invitație din partea unui domn care aspiră să obțină o licență în regie de teatru la Universitatea din Tel Aviv – și chiar cu montarea pe care m-a poftit s-o văd.

Noțiunea de zoom mi-era cunoscută de multă vreme, dar nu în accepțiunea pe care a căpătat-o recent, în condițiile impuse de măsurile de precauție față de pandemia de virus Corona. Mai întâi am ghicit, am dedus semnificația cea nouă a termenului din contextele asemănătoare între ele în care apărea, pe urmă am cercetat pe Google și am aflat că e vorba de o invenție năstrușnică de prin 2011 a unui american cu numele de Eric S. Yuan, care a făcut multe sute de milioane de dolari de pe urma sistemului pe care l-a născocit, un sistem de comunicare video și audio, care permite întruniri și prelegeri academice prin Internet, ca și consfătuiri cu numeroși participanți. Pandemia a obligat numeroase persoane care altminteri comunicau în direct să comunice prin zoom ca să-și poată face treburile profesionale.

Domnul care m-a abordat prin Facebook, Daniel Moshes, m-a invitat la spectacolul pe care l-a montat prin zoom pentru absolvirea cursurilor de regizor de teatru dramatic la Universitate. E de necrezut, dar repetițiile acestui spectacol s-au desfășurat prin zoom. Iar spectacolul însuși a fost transmis zilele trecute, tot prin zoom, de trei ori consecutiv, prin Internet, special pentru invitații regizorului. Mărturisesc franc că ideea unor repetiții de teatru prin zoom m-a înmărmurit – repetiția teatrală (nu vorbesc, încă, despre spectacolul de teatru) e ceva ce există prin comunicare nemijlocită, directă, vie între regizor și interpreți, precum și între interpreți. Fără această comunicare, ce fel de reconstituire de adevăruri omenești poate să producă o repetiție? Este, iertați-mi, vă rog, metafora, ca și cum ai cere unui cuplu să conceapă copii prin corespondență… Stanislavski e de neconceput montând Pescărușul prin zoom

Comunicarea este elementul central, este condiția sine qua non a stabilirii relațiilor dintre interpreții unei piese, atât în procesul de repetiții, cât și în spectacol. Zoom-ul permite schimburi de replici ca la telefon, permite și vederea de imagini ale interlocutorului, dar n-are cum să permită o comunicare reală între interlocutori, spontană, totală, încinsă de emoție… Dar uite că se poate, totuși, repeta și ridica în picioare un spectacol prin zoom

Comunicarea cu spectatorii invitați este și ea pentru mine foarte ciudată, fiindcă între scenă și sală spectacolul de teatru tradițional stabilește o comunicare cu totul specială, neîntreruptă de-a lungul întregului spectacol – reacțiile publicului influențează spectacolul, la fel cum spectacolul provoacă neîntrerupt diverse reacții publicului. Zoom-ul nu poate asigura o asemenea comunicare.

Spectacolul de pe Internet începe cu intrarea privitorilor pe un link comunicat de gazdă, însoțită de indicații amănunțite ale gazdei pe ce buton trebuie să apeși pe computerul de la tine de-acasă, pentru ca să poți vedea montarea în condiții optime. Totala mea nepricepere tehnică a făcut ca punerea în practică a acestor indicații, date într-un ritm foarte alert și în termeni quasi-inginerești, să fie, pentru mine, deosebit de dificilă. Am izbutit să văd spectacolul în întregime, dar nu sunt sigur că, ici-colo, n-am ratat câte ceva din el, fiindcă n-am apăsat pe butonul pe care ar fi trebuit să apăs…

Ce vede în continuare spectatorul musafir sunt nenumărate prim-planuri ale actorilor, uneori și planuri mai largi, toate condiționate de posibilitățile – fatalmente limitate – de a filma jocul lor – nu, nu într-un studio de televiziune, ci în niște încăperi obișnuite, amenajate un pic în vederea filmărilor, dar nu neapărat prin decoruri de teatru elaborate cum scrie la carte. Când și când niște titluri completează curgerea imaginilor (Creatorul, Femeia, de exemplu). Poți, eventual, să ai și scrise, pe o fâșie verticală din dreapta ecranului, replicile care se rostesc (sau o parte dintre ele). Zoom-ul permite, în schimb, realizatorilor spectacolului să-și explice la sfârșit intențiile, să solicite impresii unora dintre spectatori, pe scurt să anexeze la spectacol o scurtă dezbatere, o scurtă conferință de presă pe marginea lui.

În cazul Coroanei regatului, această scurtă discuție despre procesul de creație a spectacolului, în neașteptata și îndrăzneața lui modalitate, mi-a arătat că toți autorii lui au fost conștienți că participă, curajoși, la o încercare novatoare, au fost conștienți nu numai de orizonturile nebănuite pe care zoom-ul le deschide artei teatrale, dar și de multe dintre capcanele pe care le ascunde el. Și asta e spre cinstea lor, a tuturor.

Ce piesă a ales viitorul licențiat în regie pentru spectacolul lui de diplomă? Un text al Iosefei ibn Shoshan, nepoata celebrului filolog Avraham ibn Shoshan (1906–1984), autorul celui mai bun – până azi – dicționar al limbii ebraice (1947–1948). Dintre lucrările autoarei, care a studiat regie de teatru la Londra și e licențiată în studii teatrale a Universității din Tel Aviv, se cer menționate cel puțin Fecioara din  Ludimir (1997) și Femei străine (2007).

Sunt informat că piesa aceasta s-a născut din niște improvizații actoricești (mai stanislavskian de-atât nu se poate!) și a fost prezentată cândva în cadrul Festivalului de la Acco. Ulterior, Iosefa ibn Shoshan și-a redactat lucrarea într-o a doua versiune, „stilizându-și” scrierea intens și intitulând-o Creație. Regizorul a preferat prima versiune, considerând-o mai dramatică decât cea „definitivă”.

Despre ce e vorba în această piesă, al cărei titlu este cel al unui poem al lui ibn Gabirol, un poem filosofic-teologic; în multe comunități evreiești acesta se recită la sinagogă de Yom Kippur. Câteva cuvinte despre marele poet Shlomo (Salomon) ibn Gabirol (1020/1021, Malaga–1057/1058, Valencia), al cărui nume e stâlcit sistematic de 85% din populația țării Israel. Potrivit legendei, poetul a creat o făptură care nu era o ființă vie, ci doar părea să fie, fiind, de fapt, un golem, o confecție artizanală a poetului, menită să-l ajute la gospodărie. Denunțat autorității regale, poetul și-a desfăcut creația în bucățile de lemn din care era alcătuită. Acțiunea aceasta urmează unei schimbări treptate, și totuși drastice, de atitudine a Creatorului față de opera sa, a cărei realitate începe prin a-l măguli și a-l face mândru de ce a fost în stare să producă, dispus chiar să flirteze ușurel cu marioneta care mustește de sănătoasă vitalitate și sfârșește prin a se transforma într-un foarte umilitor dispreț.

Autoarea piesei și, pe urmele ei, și regizorul spectacolului, lasă cititorii piesei/spectatorii montării să decidă dacă ibn Gabirol este eroul unei povești de iubire imposibile (ca Pygmalion în mitul care l-a inspirat, printre alții, pe Bernard Shaw) sau al consemnării unui caz penibil de concupiscență, alimentată de pasiunea nutrită de făptura artificială, cea creată de poet, pentru creatorul ei, o făptură artificială capabilă totuși de simțăminte și de dorințe omenești. Întregul text e clădit pe această ambiguitate, pe acest echivoc. În orice caz, spectacolul conține o referire citeață la un tip caracteristic vremii noastre de relații între sexe, relațiile în care, formal, egalitatea femeii cu bărbatul este respectată cu sfințenie, în timp ce, în fond, în ele stăruie cu îndărătnicie ceva din privirea „tradițională”, de sus în jos, fals condescendentă, a bărbatului asupra femeii.

Interpreții celor două roluri sunt, excelenți, admirabili – Nir Landman și Avigail Zamir. Cel dintâi cu desăvârșire și foarte apăsat terestru, dar nici o clipă vulgar, cea de a doua conturând cu imaginație și foarte nuanțat diversele subtile tehnici de care se slujește eroina ei, pentru a trezi reciprocitate în cel care a zămislit-o.

Cât privește modalitatea de adaptare a spectacolului la posibilitățile pe care le oferă formula de zoom, Landman beneficiază, de-a lungul aproape întregului spectacol, de prim-planuri foarte expresive ale personajului lui, în timp ce Zamir, în planuri filmate de la mai mare depărtare de actriță, beneficiază de un truc tehnic, optic, care-i descompune imaginea în părțile ei componente, ba suprimându-i un braț, ba decapitând-o pentru câteva clipe, o puternică sugestie a sfâșierii interioare a eroinei care iubește cu patimă știind că nu este iubită și nici nu poate fi (autorul imaginilor spectacolului – Nir Bikels). Eroina beneficiază vizual și de un fel de decor, alcătuit din desene care „esențializează” cu umor, într-o manieră voit infantilă, interiorul în care e închis personajul acesteia – decorul îi aparține lui Nir Bikels. Costumele (al eroinei e deosebit de ingenios!) sunt concepute de Miriam Bilu Goretsky.

Foarte multă mișcare formula zoom-ului nu permite, sau poate că, experimentând formula, realizatorii spectacolului nu i-au epuizat încă posibilitățile. Deocamdată, la fel ca și teatrul de televiziune, teatrul „zumzăit”, o dată cu avantajul că dezvăluie foarte de aproape tot ce se petrece cu personajele piesei, prezintă dezavantajul că e, fatalmente, cam monoton.

Chiar și așa imperfect cum e (câte spectacole perfecte vede un cronicar într-o viață de        om?!), experimentul mi s-a părut binevenit. Cine știe dacă următoarea generație de cronicari teatrali nu va avea de-a face, săptămână de săptămână, cu spectacole zumzăite”

Tel Aviv, Israel

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.