– Azi se anunță furtună puternică la Toronto, îmi spune soțul meu. Ce ar fi să ieșim acum la plimbare, când e numai 40% șansa de precipitații, mai degrabă decât după-amiază, când va fi prăpăd?
Zis și făcut, am luat-o la picior spre o pădure superbă, la o plimbare ușoară de la rezidența noastră centrală, lângă o pădure care străbate orașul ca un plămân, până la lacul Ontario. Acolo, evadăm noi în răcoarea dimineților, în apusurile superbe ce filtrează lumina prin frunzele pădurii de arțari canadieni. Pe acolo am trecut de multe ori prin ceață, tot acolo am admirat iarna frumusețile lacustre, iar toamna ploaia cu frunze ruginii. Acolo ne-am antrenat înainte de a face urcușul pe muntele Fuji, din Japonia, dar, mai presus de toate, acolo ne regăsim, evadând din ritmul trepidant al vieții moderne.
Pentru că drumul trece prin pădurea de foioase, pe malul unui pârâiaș, el îmi aduce invariabil aminte de Săliște și de Râul Negru, precum și de alte locuri ale copilăriei mele. Acolo am întâlnit pentru întâia oară pacea care te acceptă, ba chiar te îmbrățișează când bați sălbăticia cu piciorul. Coborând râpele am auzit tunând: „durduie” – mi-am adus eu aminte termenul folosit la Poiana Sibiului, unul ce fusese chiar pus pe o melodie, pe care am fredonat-o anticipând furtuna ce va să vină. Ne tot uitam pe cer, care devenea din ce în ce mai amenințător, când un fulger strașnic a luminat acest miez de zi întunecat.
– Ți-aduci aminte când ne-a prins o furtună pe Ceahlău și eram înconjurați de o lumină violetă?, m-a întrebat soțul meu. Atunci a trebuit să ne culcăm la pământ, să nu ne trăznească. Îți aduci aminte?
Mie însă îmi veneau în minte alte imagini, de pe Cindrel, când am bătut munții cu piciorul, mai multe zile la rând, când ne încărcaserăm cu merinde, căci ne fusese frică să nu rămânem fără de-ale gurii pe drumul care străbătea munții. Și, uite așa, mi-am adus aminte de multele ploi pe care le-am prins în creierii munților, unde nu am găsit nici un adăpost. Azi însă ne-am ascuns lângă piciorul unui pod, dar cum vântul bătea din toate direcțiile, ploaia tot ne-a udat până la piele. Cumva, mi-am amintit vorba moșului, a bunicului meu matern, care a dorit nepoților să scape de „chicurușul” din spate – să nu fie ca ei, cei care au stat în bătaia ploii, sprijiniți într-o boată, în vârf de munte, doar într-o mițoasă; ei erau obișnuiți cu mirosul lânii umede de la stână. Poate că ăsta era un mod de viață și nu o tortură, asemănătoare picăturii chinezești, care te deprimă în zilele lungi și întunecate, când nu ai unde să te adăpostești. Generația mea a fost scutită de „chicuruș”, noi nu am stat zi de zi cu el în spate dar, uite că la zeci de ani de când am plecat din bătaia ploii, în ciuda eliberării dorite și chiar dobândite, ea îmi revine în minte mai pură, mai curată ca niciodată, ca o lacrimă de mamă. Purificatoare. Chiar dacă la vremea respectivă momentele întâlnirii cu ploaia au părut nedorite – doar nu voiai să te facă ciuciulete? – aceste amintiri par acum curățate de orice aspect negativ, ba chiar simt în nări aerul ozonat de descărcările electrice. Mă bucură descătușarea naturii, dar și rezonanța interioară, eliberarea de energii, ropotul care te încântă și te ademenește să îi urmezi ritmul. Ploaia pare să fi venit anume să îți șteargă orice stres, să-ți ia orice griji de pe umeri.
Eu eram cu gândul la vârfurile munților pe care le bătusem odată cu piciorul, acolo unde nu fusese pe-aproape vreo streașină, nici vreun adăpost, nici un loc de refugiu. Eram din nou în Crinț, la Fântânele sau pe vârful Șurianu. Retrăiam crâmpeie de viață, la care nu mă mai gândisem de ani de zile, amintiri ce acum se buluceau, încercând să-mi revină toate, în același timp, în memorie. Eram la mii de kilometri depărtare, în bătaia ploii, pentru mine însă ploua cu dragi aduceri-aminte. De-acasă.
19 iulie 2020 Toronto, Canada
Arhiva rubricii My Two Cents de Milena Munteanu
