„Cum să înțeleg țăranii” de I. L. Caragiale

122
I. L. Caragiale, portret de Adina Romanescu, 2 aprilie 2020. Inedit
I. L. Caragiale, portret de Adina Romanescu, 2 aprilie 2020

rubrica pur si simplu caragiale logo leviathan.roComentariu și note de Costin Tuchilă

Mai degrabă cum nu se înțeleg, pentru că schița-dialog publicată în revista bilunară „Vatra” în 1894, „moft” țărănesc, este un exercițiu de stil frizând absurdul. Nu știm câtă intenție satirică a avut Caragiale scriind acest dialog dintre „Straja satului” și nevinovatul plugar căruia i-a sosit o scrisoare și cât a fost doar joc lingvistic. Ea este, cum însuși autorul explică, „un fel de charge d’atelier [şarjă de atelier,n.n.], cum o numesc francejii, care jucată, iar nu simplu citită, poate fi mai bine înţeleasă şi gustată.” (O a doua provocare).

În epocă, micul text caragialian, publicat fără semnătură, a născut o polemică între Vlahuță și Caragiale, acuzat de „dispreț ciocoiesc” față de țărani. În „Vieața” din 20 februarie 1894 apare o replică dialogată cu titlul Ce cred țăranii despre „Vatra” noastră, semnată El. Caragiale ripostează în „Vatra” (O a doua provocare, nr. 5) și îl amenință pe Vlahuță cu un duel literar dur, dacă nu va înceta cu astfel de provocări. Vlahuță răspunde într-un editorial din „Vieața” (Supărarea d-lui I. L. Caragiale, 13 martie 1894), negând că el ar fi autorul replicii publicate în 20 februarie 1894:

„Foarte bine, dar de ce-mi spui mie asta? De ce numai mie?… La «Vieața» mai sunt colaboratori, și dacă ai fi voit să știi numele autorului care te-a supărat așa de grozav, n-aveai decât să ni-l ceri, și ți l-am fi spus bucuros. E un scriitor de mare talent, un scriitor foarte cunoscut și foarte iubit de public […].” Scriitorul la care face aluzie Vlahuță ar fi Delavrancea, crede Șerban Cioculescu (notă, în volumul I. L. Caragiale, Opere, II, 1960).

Autorul comentariului la Cum să înțeleg țăranii (I. L. Caragiale, Opere, II, 2011) menționează și ecoul din gazeta „Evenimentul literar”: „Interesant de consemnat este că ecoul ieșean, din periodicul «Evenimentul literar» (nr. 12, 7 martie 1894), devansează cu câteva zile răspunsul lui Vlahuță. Acolo, sub titlul Duelul Caragiale–Vlahuță, publicarea schiței-dialog Cum să înțeleg țăranii este considerată «o prostie»: «fleacul în chestie manifestează un despreț adânc pentru țărani, pe care ni-i zugrăvește ca pe niște tonți ridicoli». Așadar, se pronunță o judecată în același sens cu aceea care a stat la baza dialogului-replică din revista „Vieața”, ignorându-se tocmai esența artistică a «șarjei de atelier».”

Amare sunt căile obtuzității… De unde până unde „dispreț adânc” față de țărani? Dialogul cu frânturi de propoziții (168 de cuvinte), în care neînțelegerea e mai degrabă mimată decât reală, logica firească a comunicării fiind parcă intenționat în eclipsă, generând absurdul, nu e specific numai unei anumite lumi, celei țărănești, în cazul de față. În dialogul La poștă (click aici), publicat în 1893 într-unul dintre primele numere ale „Moftului român” , procedeul este similar. Relativ asemănător, în Căldură mare (1901).

Cum să înțeleg țăranii

Straja satului vine la casa unui țăran și-i bate în geam. Se încinge o conversație: – Hei, mă din casă! – Cine? – Tu! – Eu? – Păi cine! – Ce-i? – Cum ce-i? – Păi ce-i? – Ai o scrisoare! – Cine, mă? – Tu. – Eu? – Păi cine. – Ad-o-ncoa! – Ce, mă? – Scrisoarea. – Ce scrisoare? – Știu eu ce scrisoare? – Trebuie să plătești! –  Ce, mă? – Cum ce? – Ce să plătesc? – Porto (1). – Cine? – Tu. – Eu? – Păi tu. – Ce porto, mă? – Iaca, porto. – Cum așa? – Păi, știu! – Nu-i plătită? – Ce? –Scrisoarea. – Ehei! – Cum ehei? – Ai să dai, măi! – Ce? – Bani. – Ce bani? – Porto. – Cât, mă? – Ce cât? – Câți bani, mă? – 15. – Cum 15? – Păi! – Dar de ce, mă? – Nu știu. – Iaca 15. – Așa. – Ei, dă-mi-o! – Ce, mă? – Scrisoarea. – Ce scrisoare? – Care ai adus-o. – Eu, mă? – Păi cine? – N-am adus-o. – Păi cum? – Nu-i la mine. – Asta-i! – Cum asta-i? – Unde-i, mă? – Cine? – Scrisoarea. – La primărie. – Ba la dracul! – Ba, așa. – Păi, cum? – Să te duci să ți-o iei.

A apărut prima dată în „Vatra” (2), I, nr. 3, 1894, p. 91 (rubrica „Anecdote”), fără semnătură. Retipărit în „Constituționalul”, VIII, nr. 2242, 15/27 martie 1897, p. 2 (rubrica „Ecouri și știri. Din țară”); în „Alandala”, I, nr. 7, 9 decembrie 1901, p. 3–4, cu semnătura: C. Inclus în edițiile: Opere, III (1932), p. 216–218 (la Addenda, dimpreună cu O a doua provocare); Opere, II (1960), p. 399; Opere, II (2011), p. 327.

Textul de bază este cel din revista „Vatra” (1894).

(Nota editorilor, Opere, II, Proză. În periodice. Postume, ediția a doua, revăzută și adăugită de Stancu Ilin, Nicolae Bârna, Constantin Hârlav; studiu introductiv de Eugen Simion, Academia Română, București, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2011).

Interpretează: Dan Condurache (Straja satului) și Valentin Teodosiu (Un țăran)

Grafică, ilustrații și editare multimedia: Costin Tuchilă. Copyright © Radio România

 O a doua provocare

Bucăţica din „Vatra” este, oricine deprins o poate vedea, un fel de charge d’atelier, cum o numesc francejii, care jucată, iar nu simplu citită, poate fi mai bine înţeleasă şi gustată. De altminteri, în societăţile literare se obicinuieştc mult acest gen de jucărie fără importanţă, nici pretenţie artistică, şi tocmai de aceea, a noastră s-a publicat la varietăţi fără iscălitură: n-are să stea un autor să-şi iscălească toate fleacurile trecetoare. Pentru că însă „Vatra” e luată peste picior de „Vieaţa” cu privire la această glumă proastă, autorul acesteia e dator să se dea pe faţă: e de aminteri o glumă veche populară, care nu e decât aranjată de dânsul.

Am onoare a declara d-lui A. Vlahuţă că „ciocoiul cel prost”, autorul acestei charge, sunt eu subscrisul. Acum, de ce oi fi prost? D. A. Vlahuţă a spus-o: pentru că aşa m-a făcut Dumnezeu. Deocamdată eu mă mulţumesc cu această lămurire – pentru că cine se poate pune cu puterea lui Dumnezeu?

Dar cu această ocazie, deşi „Vatra” se ferește din principiu de chestiile personale, voi să adaog câteva cuvinte. Căci d. A. Vlahuță nu e oricine, de… e cineva.

D. A. Vlahuță persecută „Vatra”. De ce? Respunsul e uşor de dat. D-sa nu poate înghiţi scrierile mediocre, necum pe cele proaste şi insipide – şi o dovadă pozitivă despre asta sunt ultimele d-sale producţii proprii, pe care le-a aruncat în public.

O prostie a noastră de 168 de cuvinte scurte n-o poate înghiţi un om de gust ca d-sa fără să strâmbe din nas, pe câtă vreme alţi muritori cu mai puţin gust au înghiţit cărți de 168 x 2 = 336 de pagine mari fără să facă gură, șoptindu-și numai în barbă, cu umilinţă şi ruşine… de ruşinea altcuiva: o-nghiţirăm şi p-asta!

Dar chestia estetică n-are aci atâta importanţă. Important e pentru „Vatra”, îndeosebi pentru mine: ce fac eu cu mănușa pe care d. A. Vlahuţă mi-o aruncă a doua oară?… o ridic, ori o mai las?

Căci: între d. A. Vlahuţă şi mine, care se chiamă că suntem oameni copţi, un duel literar trebuie să se termine altfel decât cu focuri oarbe, trase în vânt spre înveselirea ironică a spectatorilor, şi mai la urmă cu îmbrăţişări şi pace bună. suntem bărbaţi – când ne-om apuca la luptă, trebuie, sans trêve ni merci (3), unul să lovească la mir pe celălalt, ca să nu se mai ridice multa vreme. Şi mă întreb atunci: ce folos aş avea eu să dobor pe d. A. Vlahuţă? şi dacă m-ar distruge, d-sa ce ar câştiga?… Dar îmi zic iar: poate că ar ieşi un câştig pentru spiritul public şi literatură din urmările unei asemenea afaceri.

Aşa fiind, aştept cu oarecare emoţie a treia oară mănușa. Dar, daca de acuma declar ca mi-ar părea foarte rău să fiu silit a o ridica, (că atunci o ridic), asta nu va să zică deloc cî îmi va tremura mâna, nici că nu voi putea fi, faţă cu interesantul meu provocator, de cea mai extremă cruzime de care pot fi capabil.

Crez că stilul meu este destul de cavaleresc. Vechiul meu amic şi bravul meu provocator, nu socoti că ai a face cu un laș; ridică-ţi însă, te rog, singur mănuşa deocamdată; mai gândește-teşi hotărăşte ce ai să faci cu ea – mi-o mai arunci o dată, sau o pui frumuşel în mână…

Până atunci, te salut şi iscălesc cu toată stima.

                                               I. L. Caragiale

A apărut prima dată în „Vatra”, I, nr. 5, 1894, p. 159, cu acest titlu și semnătura: I. L. Caragiale. Neretipărit. Inclus în edițiile: Opere, III, 1932, p. 217–218 (La Addenda); Opere, II, 1960, p. 697 (la Note și variante); Opere, IV (2011), p. 479–480.

     Textul de bază este cel din „Vatra”.

(Nota editorilor, Opere, IV, 2011).

________

(1) Pórto, s. n. Taxă care se plătește pentru expedierea prin poștă a unei scrisori, a unui pachet, a unei sume de bani etc. – Din it. porto. (Cf. DEX, 1998).

(2) „Vatra”, revistă bilunară (subintitulată „Foaie ilustrată pentru familie”), apărută la București, în perioada 1 ianuarie 1894–august 1896. În primul an a avut o apariție regulată. În 1895 au apărut 15 numere, în 1896, 4. Suplimentul umoristic intitulat „Hazul” (1895) a fost suspendat după patru numere. „Vatra” a fost condusă de I. L. Caragiale (care a avut inițiativa publicării apariției revistei), Ioan Slavici, George Coșbuc. Pe lângă Cum să înțeleg țăranii, Caragiale mai publicat în „Vatra”, Reformă… (nr. 1, 1894, p. 26).

(3) Fără armistițiu sau mulțumesc. (fr.).

Arhiva rubricii Pur și simplu Caragiale

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.