„Dacă fiecare și-ar face treaba cum trebuie”, cronică de teatru de Mariana Ciolan

517
Raluca Iani și Iustinian Turcu în „Maternal” de Alexandra Badea. Sursa foto: Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu
Raluca Iani și Iustinian Turcu în „Maternal” de Alexandra Badea. Sursa foto: Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu

cronica de teatru logo leviathanConvins fiind că suntem nevoiți să ne adaptăm vremurilor (firește, și ca oameni de teatru), că, pentru domnia sa, pandemia „nu este un impediment, ci o provocare”, după cum declara la începutul verii într-un interviu, iată-l pe Radu Alexandru Nica afirmându-se ca unul dintre regizorii foarte activi în aceste din urmă luni. După ce a lucrat în plină stare de urgență cu actorii Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca Pool (no water) (nu am văzut spectacolul său cu piesa lui Mark Revenhill, așa că îl citez cu propria caracterizare, „un soi de produs artisic multimedia, o reprezentare în online a unei piese de teatru, dar și un soi de jurnal filmat al artiștilor în carantină”), regizorul revine în mijlocul colectivului artistic din orașul natal și montează pe scena Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu, prin toate rigorile artei scenice (în limitele restricțiilor impuse însă de noua situație a omenirii !!!)  piesa Maternal de Alexandra Badea. Spectacolul a avut premiera la final de august, pe Scena digitală, platforma online a teatrului sibian (director de imagine și montaj : Alexandru Condurache), dar se așteaptă cu mare speranță și dor de teatru o premieră cu publicul în sală. Și de această dată, autoarea – romancier, scenarist și dramaturg de limbă franceză, deținătoare a unui Mare premiu de literatura dramatică acordat de  Ministerului Culturii din Franța, țară unde s-a stabilit de mai bine de 15 ani, regizor de teatru și de film de mare succes –  propune  „o scriitură teatrală ancorată în lumea în care trăim și în lucrurile concrete”, așa cum ne mărturisea despre sine într-un interviu la Radio România Cultural și o dovedea cu prisosință și prin precedentul titlu pe afișul sibian, Perfect compus –  text și regie (care marchează efectiv reîntoarcerea ei în teatrul românesc, unde lăsase amintirea unui debut mai mult decât promițător). Este desigur „argumentul” care credem că a atârnat sensibil în balanța opțională a regizorului, el însuși un rafinat deslușitor de sensuri cu arzătoare trimiteri sociale, morale, politice din pagini contemporane semnate Marius von Mayenburg, Volker Schmidt, Wajdi Mouawad, Joël Pommerat și nu numai de aceștia, sau în lecturi proaspete, în acord cu simțirea de azi, a unor piese clasice de Shakespeare sau de Ibsen. Dar nu a fost desigur unica motivație, căci ne aflăm în fața unui text puternic, în care personajele, deși cu destinul într-un fel previzibil (dat fiind modelul lor real atât de cunoscut – și asta e o provocare, nu?!), se conturează într-o evoluție care se urmărește cu interes în raportul dinamic al relațiilor lor, sunt bine fundamentate psihologic și se exprimă prin replici vii, de un cuceritor firesc cotidian, oferind, totodată, expresii tulburătoare pentru condiția umană în general. Tema (sugerată  încă din titlul funcționând ca un  avertizor prin forma lui adjectival-livrescă) este dureros românească: situația copiilor abandonați de părinți și încredințați statului, aspect legat puternic de fenomenul migrației către vest a forței de muncă.

Maternalscrie Radu Nica – e un proiect născut din nevoia de a înțelege și îndrepta o realitate mai mult decât îngrijorătoare din societatea noastră: la ora actuală România are în evidență un număr de aproximativ 53.000 de copii instituționalizați, adică echivalentul populației unui oraș de dimensiuni medii. În contextul în care îmbătrânirea demografică este un fenomen real și îngrijorător al secolului XXI, faptul că noi nu suntem capabili să asigurăm un viitor decent și util societății acestor tineri face ca realitatea să fie cu atât mai inexplicabilă și problema – acută.”

Mara (Raluca Iani) devine supraveghetor la o Casă de copii abandonați de părinți și încredințați statului. Socotește că rolul ei este de a fi aici un bun educator, prin apropierea de adolescenții care i se dau în grijă, de a înțelege nevoile sufletelor lor lipsite de căldura unui braț matern, a unui cămin propriu. Ideile sale se izbesc de convingerea lui Mihai (Ali Deac), mai vechi în aceeași funcție, care consideră că ceea ce are el de făcut este doar să asculte și să impună comandamentele ierarhice și să asigure ordinea. O face. Chiar pe calea brutalității. Sau mai ales așa. Foarte impresionată de stările lui Paul (Iustinian Turcu), un adolescent de 16 ani care visează, vis naiv de copil curat, să adune banii ce i se cuvin ca alocație spre a-și căuta mama plecată la muncă și căreia i s-a pierdut urma în Germania, Mara ajunge să descopere că întregul așezământ este sub teroarea unui alt adolescent, Toma (Iulian Buzuloiu), mai mult, că acesta nu numai că își găsește acoliți printre colegii din același aluat cu el, precum Lia (Andrada Oltean), dar se află în legătură cu cercuri din afara instituției exersate în abuzarea minorilor. Încercând pe cont propriu să restabilească un climat de umană normalitate în orfelinat, nu numai că va descoperi corupția ajunsă până la vârf, într-un  sistem bolnav, departe de a fi preocupat câtuși de puțin de esența menirii sale: pregătirea și formarea tinerilor pentru o viață cinstită, demnă, dar Mara va cădea ea însăși victimă caracatiței sociale care a ajuns, iată, să otrăvească până și adolescenții și care o va rejecta ca pe un corp  stânjenitor. Înfrângerea pe plan profesional va potența exponențial drama vieții sale intime, rătăcită între relația intempestivă, de neînțeles, cu Mihai și deteriorarea galopantă a traiului cu soțul ei Andrei (Ciprian Scurtea).

Piesa, deși are un substrat ce trimite atât de direct la realitatea cotidiană și este un strigăt de avertizare, nu cade câtuși de puțin în păcatul tezismului ori al tendențiozității. Iar Radu Nica o modelează ca un spectacol dinamic și vibrant ce dă seama de o știință a facerii cu maturitate creatoare, alege mijloace foarte limpezi care scot în valoare toată încărcătura socială a textului care depășește ceea ce ar putea fi numit o docu-drama, dar și pe cea metaforică a acestuia, punând un focus fin pe variatele sugestii privitoare la bogăția de gândire și simțire a personajelor. Spectacolul explorează irizările caracterologice, trăirile acestor eroi cotidieni surprinși în stare de criză profundă, la nivel colectiv, dar și individual, în primul rând grație profesionalismului și înzestrărilor excelente ale actorilor, pe care Radu Nica știe să le stimuleze și să le pună în armonie, cerând și reușind să le impună interpreților un joc concentrat, aspru realist, dar fără teatralitate de paradă, fără a lipsi personajele de firesc. Forța textului este în puterea de penetrație a replicii scurte, tăioase, cuprinzătoare și radiant sugestivă, în profunzimea înțelesului ei, iar regizorul valorifică din plin acest filon prețios.

Aș remarca-o, mai întâi, pe Raluca Iani. Cumva, personajul ei, Mara, adună și însumează sfera semantică din tilul piesei, se comportă ca mama care ar fi putut să fie, dar nu reușește să fie, iar demersul ei ferm țintește funcția „maternă” pe care statul și-a luat-o, dar nu este capabil să și-o asume la nivelul dorit. Interpreta, care cu fiecare nou rol dovedește prețioase achiziții actoricești, dezvăluie și aici un simț natural al jocului cu partenerii și nuanțează cu finețe, cu accente  de reală tragediană modernă, combustia contradictorie din inima și cugetul eroinei sale: blândețea, comprehensiunea față de Paul,  amplificate într-un fel de propriile frustrări de a nu se fi împlinit ca mamă, spaimele ei de femeie propagate în tulburări sexuale și tensiuni conjugale, neliniștea care o macină provocată de gândul alegerilor sale în viața profesională și familială, dârzenia ei de Vitorie Lipan hotărâtă de a face lumină și dreptate, care va trebui, însă, să  accepte că riscul are un preț greu într-o lume unde nu totul este la cote bune de normalitate și umanitate. O bogată paletă interpretativă dezvăluie și în acest spectacol Iustinian Turcu, trecut de-acum prin câteva experiențe scenice importante, de la primii săi pași atât de promițători pe această scenă. Pe chipul personajului său, Paul, delicate, grăitoare expresii mimice, pe o gamă întinsă de la puritatea radioasă la schimonosirea sub durere, devin un alfabet ce se descifrează pe cât de limpede pe atât de emoționant, inflexiunile sale vocale și elasticitatea corporală dătătoare de tensiune trezesc ecou puternic în privitor. În distribuție, îi aflăm deopotrivă pe Ali Deac, jucând cu echilibru atitudinea de macho distant a personajului său, Mihai, în pandant cu groaza de a-și pierde pâinea care îi  provoacă și răbufnirea când își mărturisește slăbiciunea, concesiile de la moralitate, și Ciprian Scurtea, economicos în gesturi, cu o iradiantă interiorizare în rolul soțului Andrei, actori cu care, ca și în cazul primilor amintiți, regizorul s-a întâlnit deja în proiecte anterioare, lucru pe care nu întâmplător, credem, îi face plăcere să ni-l reamintească. Alături de aceștia, pe afiș, două nume mai noi, care, deși lasă încă să se simtă lipsa de exercițiu scenic, fac dovada unei bune pregătiri în profesie: Iulian Buzuloiu oferă imaginea credibilă a brutalității lui Toma, și el, de fapt, tot un personaj-victimă a aceluiași iresponsabil sistem, ca și Lia, interpretată energic de Andrada Oltean.

Regizorul orchestrează cu finețe direcțiile acțiunii aproape arborescente, cu ritm de policier alert la un  moment dat,  bine servit de o scenografie sugestivă și „aerată” a tinerei sale colaboratoare Iulia Gherghescu. Spațiul de joc alveolar, potrivit cu „nervoasa” întretăiere/suprapunere a planurilor de desfășurare a întâmplărilor, are transparență și accentuează dramatismul faptelor și spuselor, similitudinea și corespondența destinelor atinse, toate, de nefericire. Zbuciumul sufletesc al personajelor este subliniat în momente paroxistice de eclerajul pertinent, de fundalul video ca un comentariu metaforic. Spectacolul Maternal oferă un tablou tulburător al unei lumi unde fiecare pare învins, ca o jalnică rotiță sub efectul unui mecanism obscur, temut, copleșitor, un puzzle mișcător al unei realități deloc străine oricărui spectator atent la ce se întâmplă în țara asta. Și în lume. Nu moralizează, însă, nu dă soluții, noi suntem cei care alegem ce e bine și ce e rău. Ne invită doar să ascultăm și să luăm aminte, mai ales la replici-cheie precum „Dacă fiecare și-ar face treaba cum trebuie”… Atunci, imaginea finală a spectacolului – Paul așezat în casa desenată de el pe podea, cu un larg surâs încrezător pe  chip – nu mai e deloc o utopie.

Cu speranța revenirii  actului artistic la  contactul nemijlocit cu spectatorii, ne place să ne gândim la faptul că poate și acest proiect cu Maternal (coordonator: Claudia Maior) ar putea beneficia de  dezbateri publice, cum s-a întâmplat la Teatrul Național „Radu Stanca” în legatură cu unele spectacole întemeiate puternic pe realitatea zilelor noastre, cum a fost, bunăoară,  Oameni obișnuiți, sau chiar să aibă parte de organizarea unui turneu național, precum acelea în jurul producțiilor cu Antisocial, *#minor*,Perfect compus…

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.