Uraaaaa!!.. Traiăscă 1 IUNIE în fiecare zi!
Nici nu bănuiţi câtă semnificaţie are pentru mine această zi. Şi nu o spun aşa, ca o formalitate că e o zi specială, sau ca să mă aflu în treabă de fandoseală. O spun ca un dor de copilăria mea, dar şi de a voastră, dragii mei, ca un semn al clipei inocente pe care nu avem voie să-l uităm nicicând. O spun cu glas şoptit al dragostei de viaţă, al dragostei de oameni, pentru că voi chiar îmi sunteţi dragi, iar pentru această stare nu există reţetă, pentru că existaţi voi, Oamenii. Bogăţia umană vine din noi, tocmai din copilărie. Avem o comoară în suflet, dar nu o descoperim.
Atenţie, Oameni mari!
Scoateţi o foaie de hârtie şiii… daţi extemporal în faţa copilului din voi!
Hai, fuguţa, fuguţa! E greu?
Extemporal
Licuţă şi-atât
5 ani şi 3 luni
Grupa mijlocie
Săru’ mâna, Oameni mari!
Mă numesc Licuţă şi am trei luni şi cinci ani, iar aceste rânduri nu sunt scrise de mine, ci de mintea mea care e acum în capul meu şi e curată pentru că mă spăl pe dinţi.
Eu sunt un copil cuminte cu minte şi vreau să rămân aşa, un copil.
L-am întrebat pe Pufosu, motanul cu dungi strâmbe, cum de rămâne el mereu mic şi noi oamenii nu? Pufosu a sărit pe Lemnosu, şifonierul, şi miorlâind mi-a spus că şi el poate fi mare. Era el mare, dar s-a supǎrat Lemnosu, iar Pufosu a căzut în el. Am înţeles atunci că nu trebuie să te dai mare, ci trebuie să fii deja mare, altfel cazi.
Eu nu vreau să fiu mare cu toate că mama insistă la fiecare linguriţă de ciorbiţă să pap tot, dacă vreau să ajung mare. Nici nu m-a întrebat dacă vreau, mai ales că era o ciorbiţă transparentă de mi se vedeau papuceii sub masă prin ea. De la plic, zicea mami, ca în reclamă. Nu ca la Buni, cu multe cerculeţe morcoveaţă, plus verdeaţă, ca la piaţă.
Pe mine mă supăra că insista să ajung mare.
Şi nu-mi place! Staţi să vă spun şi de ce.
Eu nu vreau ca atunci când ajung mare să bat copiii fără apărare, aşa cum fac oamenii plătiţi să educe copiii, dar nu au răbdare şi sunt duşi cu nervii.
Eu nu vreau să las copiii să privească la televizor până seara târziu, ca să vizioneze filme cu pistoale de-adevăratelea şi copii răpiţi.
Eu nu vreau să las copiii din Ţările calde să-şi mănânce lacrimile de foame.
Eu nu vreau să plângă animalele pădurii după copacii tăiaţi.
Eu nu vreau să plângă florile care sunt rupte pentru bani.
Eu nu vreau să nu las copiii să meargă la şcoală pentru că nu au bani.
Eu nu vreau bani – ei ne distrug copilăria noastră neatinsă de lăcomie şi de teamă.
Atenţie! Sunt descoperitorul copacului care face stele. Am primit Ordinul Visului Intergalactic – clasa Andromeda. E de ajuns să priveşti seara prin ramurile unui copac şi ai să vezi copacul plin de stele. Am să dezvălui descoperirea mea, încet, şoptit, să audă doar liniştea din noi: e lângă mine, e în noi, e peste tot. E imposibil să nu vedeţi acest copac. E de ajuns să priveşti seara prin ramurile unui copac şi ai să vezi copacul plin de stele. Este Stelarul, copacul care face stele. Aşa spunea tata, când mergeam seara pe câmp să privim cerul.
Dimineaţa, soarele ia stelele în mingea lui şi copacul rămâne etern. E copacul vieţii.
Oamenii mari nu ştiu să zboare decât cu avionul. Noi zburăm mereu – suntem îngeri.
Oamenii mari visează doar vile, maşini şi bani. Noi suntem mai bogaţi ca ei, visăm tot Universul.
Oamenii mari nu mai ascultă cum vorbesc florile, animalele şi pietrele. Noi ştim şi le auzim pentru că le vorbim păsăreşte şi le ghicim gândurile.
Oamenii mari nu mai ştiu să-şi plângă părinţii. Noi, fără părinţi, nu am mai fi copii.
Vedeţi câte probleme sunt în a deveni oameni mari? Doar un pic de nebunie copilărească ne mai trebuie şi gata, rămânem copii toată viaţa. Voi încă nu v-aţi prins că tot copii sunteţi?
Spuneţi şi voi acuma! Parcă am fi sefeuri. Copiii nu vor să devină oameni mari şi oamenii mari au dat în mintea copiilor. Mă rog, îi cred că ne mint frumos şi fistichiu, ca să ne facem mari, dar eu cred că de ciudă fac asta. ”Na, să ajungeţi şi voi ca noi!”, zic ei.
Bre, oameni mari! Sunteţi trurly pe făraş! Mă laşi? Chiar dacă aţi crescut un pic în picioare şi în burtică, tot aia sunteţi. Nişte plângăcioşi. Şi nu ne mai turtiţi pe noi la cap, că fă aia, fă ailaltă, ca să ne facem mari. Inutil. Am aflat deja de la voi ce ne aşteaptă. Ca-tas-tro-fă! Cu silabe la pătrat. O ţineţi langa cum că aşa e biologic şi vrând-nevrând, creştem oricum.
Ne-ne-ne! Nu ţine. Eu unul m-am prins de şmecheria voastră şi refuz să mă fac mare. De ce?
De chichi-moșu, na! Sau mai simplu: ”Am-dam-dez, dizi-mani-frez, dizi-mani-pomparez, am-dam-dez. Pam-pam!
Uff! Oamenii mari nu mai ştiu să zâmbească, iar noi copiii, îi iertăm pentru asta. Viaţa i-a doborât în grija pentru atâtea nevoi. Să vină lângă noi, nu doar de 1 Iunie, ci clipă de clipă şi zâmbetul nostru îi va linişti.
Vrând-nevrând, voi ajunge şi eu mare, dar nu vreau să îmbătrânesc, uitând copilul din mine. Nu-i aşa, Oameni mari?
Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
Vezi și pagina Zâmbetul unește
