”Florile” de soc
Solda unui ostaș era de 7,50 lei pe lună dar mai primeam șapte țigări Militar pe zi, care adunate totalizau câteva pachete pe lună, se distribuiau din zece în zece zile. Eu, fiind nefumător, le dădeam în schimbul porției de marmeladă de dimineața sau mai vindeam câte un pachet, să am bani de ieșit în oraș; 1 leu pachetul. Din când în când, mai ales vara, dacă nu aveam abateri disciplinare, primeam Bilet de voie de a ieși în oraș, duminica între orele 9 – 18. Cei care plecam îl rugam pe câte un coleg să ne păstreze porția de la prânz și hrana rece de cină, ca nimic să nu se piardă, că tot timpul eram flămânzi. În oraș ne plimbam prin centru, intram la câte un film, o prăjitură într-o cofetărie selectă, dar cea mai mare atracție o prezenta frumosul parc al Craiovei.
Având un statut oarecum privilegiat, șeful meu mă învoia de câte ori solicitam acest lucru. O singură condiție mi-a pus: ”Să nu mă pui cumva în situația jenantă să vin să te aduc din arestul garnizoanei, că până termini armata nu mai vezi orașul.”
Mai ales duminica, pe străzi circula câte o patrulă de control formată dintr-un ofițer și trei ostași echipați cu armamentul din dotare și dacă întâlneau militari în termen, le cereau legitimația și biletul de voie. Dacă te prindeau că nu ești învoit, erai beat, ori comiteai alte abateri, te arestau și te duceau în arestul garnizoanei de unde nu mai plecai decât dacă venea, personal, comandantul tău de unitate să te ia în primire. Mare rușine, apoi altă porție de pedeapsă.
O ieșire în oraș mi-a rămas, peste ani, mereu proaspătă în memorie. Și acum mă crucesc și îmi vine să râd de ce am fost în stare să fac dar, precum spunea Terentius încă din Antichitate, ”sunt om și nimic din ce este omenesc nu mi-e străin”, așa că cer cititorului să manifeste îngăduință în judecarea faptelor.
Într-o duminică de vară împreună cu alți trei colegi și prieteni, tot „domni cu liceu”, cum ne spuneau cu invidie dar mai ales cu ironie unii camarazi, cu biletul de voie în buzunarul de sus de la rubașcă, cu epoleții de aviator pe umeri, cu insigna-stea în față la bonetă, cu un guleraș alb de celuloid la gât, cu petlițe albastre în față la colțurile gulerului, cu centura lată lustruită la brâu și cu cizmele oglindă trecem proba controlului de la poarta cazărmii și pășim în cadență spre lumea civilă.
Prima parte a șoselei cobora spre oraș, semn că aerodromul se găsea pe un platou mai ridicat, la o distanță apreciabilă de periferia Craiovei.
Zi senină de vară, plăcută, nu foarte fierbinte. Parcurgem drumul privind cu plăcere lanurile de grâu împodobite de roșul aprins al macilor înalți ce, cu petalele larg deschise, râdeau și sorbeau cu nesaț razele de soare. Mai aproape de șosea, printre salcâmi și castani, o pajiște verde încărcată de felurite flori; se întreceau în frumusețe și eleganță margaretele albe cu cicoarea albastră. Trăiau bucuria verii și păsărilor de sus, ascunse printre ramurile umbroase ale copacilor, că prea se întreceau în ciripit și cântece.
Ca din senin, lângă un soc înflorit răsar din verdeață trei țigănci tinere. Veniseră să culeagă flori de soc, duceau de vânzare, „să facem și noi un ban”, ne mărturisesc ele. Brusc, ni s-a părut la toți că mirosul acela tare de soc nu vine de la flori ci de la fete, că țigăncile acelea frumoase răspândesc acea mireasmă atrăgătoare, irezistibilă… Aproape că își umpluseră coșurile cu ciorchini grei de flori albe. Ca să atragă cumpărători, că de aici mergeau direct în piață, toate trei se împodobiseră cu coronițe împletite din margarete, cicoare albastră și din niște flori galbene cu luciu metalic, auriu. Erau curat îmbrăcate, purtau mărgele colorate ce jucau pe pielea fragedă în deschizătura bluzei. Ce mai, de le-ar fi întâlnit pictorul Nicolae Grigorescu ar fi rămas nemuritoare pe o celebră pânză.
Ne oprim din drum și ne oferim să le ajutăm la cules, să plecăm crengile groase, înalte. Ele râd, chicotesc, se pare că nu le displace compania noastră, dar ne spun că n-au lipsă de ajutor, în schimb văzând că avem la noi un aparat de fotografiat, îi cer camaradului nostru să le facă o fotografie și, pentru asta, se mai împodobesc cu câte o margaretă și la ureche. Dorința lor se îndeplinește apoi din vorbă în vorbă, că dacă le dăm bani, se fotografiază cu noi și nu oricum, ci uite așa: una își descheie încet bluza albă, o dă ușor lateral și scoate la iveală un sân rotund-rotund, pietros și peste măsură de obraznic, că nu atârna rușinos, ci privea înainte drept spre noi prin miraculosul ochi de zmeură coaptă. Ne-au dat gata, în fiecare dintre noi s-a dezlănțuit o dulce furtună iar forțelor naturii cine se poate împotrivi? Ne-au dezarmat. Deși ne-au stabilit un preț foarte piperat: cu un sân la vedere, ”o țâță”, ziceau ele, 5 lei, dacă pui și mâna, mai scump, 6 lei. Banii înainte, apoi fotografia. Argumentul ”la vedere” era zdrobitor. Renunțăm pe loc la toate preceptele noastre morale și ne socotim banii: 7, 50 lei solda pe o lună, mai ceva economii, mai ceva de pe acasă. Ce, nu se putea trăi fără o prăjitură, fără un film, fără un țap de bere? Ocazie de asta nu mai pupăm veci și toți patru scoatem banii, facem poza, scoatem alți bani, altă poziție. Pe când se împuținează rezervele financiare, promoție! Scade prețul, la doi lei, la un leu, la 50 de bani, iar oferta vizuală (și palpabilă) spre convingere, tot mai generoasă, până ne-au golit țigăncile de absolut toți banii.
Ne-am despărțit totuși civilizat. Colegul fotograf, un maghiar din Beclean, corect și de cuvânt, ce lucra la laboratorul foto al unității, a luat o adresă să le trimită într-un plic, pentru fiecare câte o fotografie cu ele trei împodobite cu coronița de margarete. ”Să nu trimiteți și din astea porcoase, că ne omoară tata, dacă ne încurcăm cu soldați”, precizează una din ele. Două erau surori, iar alta prietena lor. Una, cea cu adresa, era Ilinca, celelalte nu ne-au spus cum le cheamă.
Fără bani de un corn sau de un covrig măcar, nu ne-am mai continuat drumul în oraș, că am fi răbdat foame toată ziua, iar Craiova nu pleca nicăieri, o mai puteam vedea altădată. Pe drumul de întoarcere ne venea să râdem de prostia noastră. Ce fază! Ca la teatru.
Reveniți în dormitoare, că duminica aveam program ”de voie”, ascultam muzică, citeam, jucam șah, scriam scrisori – le povestim colegilor toată tărășenia cu țigăncile și cu florile de soc. Se face mare haz, iar colegii mai puțin școliți care ne invidiau, fiindcă lucram pe la birouri pe lângă ofițerii superiori, au prilejul să-și descarce năduful. Un moldovean, Ierhan, ne-o spune verde-n față: ”Șe mă, la șe vă folosește atâta școală, că v-au prostit niște țigănci cu patru clase ori poate chiar analfabete. Mă c… pe diplomele voastre”. Înghițim hapul, ce știau ei? Când or vedea fotografiile, atunci să comenteze! Oricum, aici în armată s-a adeverit proverbul: ”Ai carte, ai parte”, că din cei patru, Inocan era furier la Statul major, Oprișa lucra la BDS (Biroul de Documente Secrete), Balint la laboratorul foto, iar eu furier, pe post de maistru șef mecanic cu aparatură specială de bord la Inginerul șef de regiment, tot funcții de prestigiu.
Se vorbea că pentru a ne stăvili poftele erotice, cei de la bucătărie ne pun brom în ceaiul de dimineața, ca și la cantinele studențești unde se procedează tot așa. Îmi vine să cred mai degrabă că nouă ne puneau în ceai ceva invers, stimulente, că zile la rând am simțit mireasma tare a florilor de soc, iar pe retină reveneau cu insistență, ca o vrajă, acele tulburătoare imagini ale țigăncilor brunete cu albul coronițelor pe frunte, cu bluzele jucăușe în bătaia vântului.
Doamne, ce parfum plăcut răspândesc florile de soc…
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
