Mă întreb, iată, acum, dacă poezia are nevoie de teatru. Răspunsul cel mai simplu ar fi… nu. Poezia există foarte bine și fără scenă, fără lumini, fără decor, fără actori. Are nevoie doar de mine, de tine… de cineva care să o citească. Dar există momente în care un poem, rostit de un actor, înseamnă altceva. Nu neapărat altceva decât intenția poetului, rezonând cu sensibilitatea ta, ci un adaos pe care hârtia nu-l mai încape: respirație, ritm, carne, prezență.
Un astfel de moment este DesFacerea lumii sau Spectacol în aer Liber, spectacolul construit de Roxana Guttman după Nina Cassian, cu inserții din Nichita Stănescu și Marin Sorescu. Nu este un spectacol care „pune poezia în scenă”; formula ar fi prea simplă. Este, mai degrabă, un gest creator prin care să aflăm dacă poezia poate deveni, prin actor, teatru. Și tocmai de aceea, actorul este esențial.
Într-un proiect teatral independent, Roxana Guttman, Luca Gudină și Naomi Guttman se confruntă cu o provocare majoră: lipsa unui personaj căruia să-i dea viață în fața publicului. Au, în schimb, cuvântul. Cuvântul în forma sa deplină: poezia. Căreia îi dau respirație, ritm, carne, prezență. Acum și aici. Într-un spațiu redus la câteva elemente. Trei scaune, clarobscur, corpuri, voci. Nimic spectaculos în sensul convențional al cuvântului. Dar tocmai această austeritate pune spotul de lumină acolo unde se întâmplă magia: pe actor. Într-un astfel de spațiu, dacă actorul nu este prezent, nu se întâmplă nimic. Dacă este prezent, se poate întâmpla totul.
Dar aș face o precizare: nu orice recitare bună este teatru. Un actor poate spune impecabil un poem și să nu se întâmple nimic între el și cei din sală.
Poate, dimpotrivă, să nu caute demonstrația virtuozității, ci doar să lase cuvântul să treacă prin el. Atunci începe… altceva. Poate începe teatrul. De aceea, mi se pare mai interesant să vorbim despre actor nu în calitate de interpret al poeziei, ci despre starea de agregare a poeziei.
Cuvântul scris este una dintre formele poeziei. Vocea este alta. Corpul este cu totul altceva. Iar spectacolul apare în momentul în care aceste forme intră în relație cu spectatorul. Nu este o operație simplă. Și nici una sigură. Pentru că poezia Ninei Cassian nu este un material neutru, cum nici biografia ei nu este.
Facerea și des-facerea. Poate că aceasta este, până la urmă, axa ascunsă a spectacolului. Nu doar lumea Ninei Cassian se face și se desface. Se face și se desface poezia însăși. Pentru că, odată ajunsă pe scenă, ea trebuie să renunțe la siguranța paginii. Acolo, în carte, versul poate fi recitit. Pe scenă, nu. Acolo el trebuie să se întâmple acum. Nichita Stănescu și Marin Sorescu contribuie la această deschidere. Nu sunt doar două nume adăugate unui spectacol despre Nina Cassian. Vocile lor creează alte direcții de lectură și, mai ales, aduc în prezent ceva ce, în textele lor, se dovedește surprinzător de actual.
Aici există însă și un risc. Este foarte ușor să spui despre un poet că „a anticipat prezentul”. Formula flatează, dar nu explică nimic. Mai interesant este să vezi cum ajunge un text vechi să vorbească astăzi. Prin ce mecanism? Prin ce voce? Prin ce corp? Prin ce raport cu spectatorul? Într-un spectacol de poezie, acestea sunt întrebările adevărate.
Și tocmai aici intervine actorul. Nu s-a născut dintr-o singură întâlnire și nici nu este rezultatul unei inspirații de moment. Există în spatele lui o filiație artistică, iar în această filiație poartă numele Cătălinei Buzoianu.
PARANTEZĂ NECESARĂ: pe Roxana Guttman am văzut-o prima oară jucând într-un spectacol la care venisem pentru Cătălina Buzoianu – Dibuk, la Teatrul Evreiesc de Stat, în 1995. Pe Cătălina Buzoianu o cunoșteam din facultate, o iubeam ca artist, cu devoțiune, motiv pentru care am și ales ca temă de licență spectacolul ei Să îmbrăcăm pe cei goi, de Luigi Pirandello, montat de ea la Teatrul Mic din București, în 1978. Am simțit atunci (din fotoliul sălii TES) acea osmoză rară dintre regizor și actor, în care intenția regizorului transfigurează carnea, vocea, respirația și prezența scenică a actorului.
Ceea ce s-a întâmplat în 2018, la Muzeul Național al Literaturii Române, când Roxana Guttman și Cătălina Buzoianu construiau A(m) iubi(t) iubirea, un spectacol de poezie după Nina Cassian, a venit firesc. Cătălina Buzoianu era coordonatorul artistic al spectacolului, iar distribuția îi reunea pe Roxana Guttman, Mihai Nițu și Naomi Guttman. Spectacolul avea să fie prezentat și la Festivalul Național de Teatru.
Îmi place să mă opresc puțin aici. Pentru că nu cred că vorbim despre un simplu episod din biografia unui spectacol. Cătălina Buzoianu intră în această poveste nu ca o semnătură de prestigiu, adăugată retrospectiv unei construcții deja încheiate, ci ca o prezență care a participat la formarea ei. În 2019, A(m) iubi(t) iubirea continua să circule, apărând inclusiv în programul Bucharest Fringe, tot sub coordonarea artistică a Cătălinei Buzoianu.
Apoi a venit ruptura. Sau poate transformarea. În 2021 apare DesFacerea lumii sau Spectacol în aer Liber. Formula este deja alta: Nina Cassian rămâne centrul, dar lângă ea apar Nichita Stănescu și Marin Sorescu. Roxana Guttman semnează dramatizarea și adaptarea, iar alături de ea apar, în prima formulă a spectacolului, Dan Codreanu și Naomi Guttman. Iar aici documentul istoric spune ceva foarte frumos, fără să fie nevoie să spunem noi mai mult decât atât: în prezentarea MNLR din octombrie 2021, spectacolul este numit „atins de aripa regizoarei Cătălina Buzoianu”. Mi se pare o formulă exactă. Nu „spectacol regizat de Cătălina Buzoianu”, pentru că nu avem dreptul să transformăm memoria într-un credit pe care documentele nu-l dau. Dar nici o simplă evocare sentimentală.
„Atins de aripă” spune foarte bine ceea ce s-a întâmplat: o continuitate de sensibilitate, de privire, de înțelegere a raportului dintre actor, text și scenă. Și poate că acesta este lucrul cel mai important pe care istoria lui îl adaugă spectacolului de astăzi. Cătălina Buzoianu nu este doar în trecutul lui. Este în memoria lui artistică. Un mare regizor nu lasă în urmă doar spectacole. Lasă un fel de a privi teatrul. Iar poate că exact asta explică de ce proiectul nu s-a închis într-o singură formulă. În 2021 îl găsim într-o distribuție, în 2023 într-o alta, iar astăzi, la Teatrul Național, Roxana Guttman, Naomi Guttman și Luca Gudină îl duc mai departe.
Așadar, ceea ce vedem acum nu este un spectacol care pur și simplu „există de câțiva ani”. Este un spectacol care a crescut. Și, odată cu el, s-a modificat și felul în care poezia intră în scenă. Poate că tocmai de aceea actorul trebuie privit aici nu doar ca interpret, ci ca purtător al unei tradiții de lucru.
Roxana Guttman aduce în spectacol talentul, experiența și autoritatea unei actrițe care știe că rostirea nu înseamnă simpla transmitere a unui text. Naomi Guttman și Luca Gudină aduc, la rându-le, o altă energie, vibrația timpului actual. Dar ceea ce mă interesează mai puțin este să constat că sunt „buni”. Ceea ce mă interesează cu adevărat este dacă tehnica lor dispare la întâlnirea cu poezia. Pentru că, atunci când vezi tehnica, încă îl vezi pe actor. Când tehnica dispare, începi să vezi poemul.
Iar când moartea intră în spectacol, ea nu mai este doar o temă literară. Devine experiență.
Aici teatrul își recuperează una dintre funcțiile lui vechi: aceea de a transforma ceea ce știm în ceea ce trăim. Știm că murim. Știm că pierdem. Știm că timpul trece. Dar numai arta ne poate face, uneori, să simțim din nou ceea ce știm deja.
Nu există o intrigă care să ne ducă înainte. Există o succesiune de întâlniri cu poezia.
Există actori. Există o memorie. Și există spectatorul, care trebuie să accepte să intre într-un spațiu în care nu i se oferă permanent explicații. Actorul este cel care poate transforma o idee în experiență sau o poate lăsa să rămână doar idee. Asta mi se pare, de fapt, cea mai dificilă probă a acestui spectacol. Nu să spună poezie, ci să ne facă să avem nevoie de poezie.
Și poate că tocmai aici se închide cercul început cu Cătălina Buzoianu.
Poemul rămâne același. Actorul nu. Spectatorul nu. Lumea nu.
Dar, uneori, teatrul are nevoie de poezie. Are nevoie de ea pentru a-și aminti că un cuvânt nu este doar informație. Că poate avea greutate, temperatură, memorie. Că poate deschide o rană sau poate salva ceva. Iar actorul este cel care face posibil acest transfer.
De aceea, în DesFacerea lumii sau Spectacol în aer Liber, nu poezia este cea care devine teatru. Actorul este cel care, pentru o clipă, devine poezia.
