6. Dinspre „bășcălie” către „fabulospirit”
Ce temă grea, la sfârșit de vorbe despre bășcălie! Și ce meditații esențiale, pe la începutul anilor 2000, venite spre noi din înțelepciunea doamnei Antoaneta Tănăsescu! Nici nu știu ce să aleg aici…
Înainte de a fi asociat, evaluat, definit în sute de mii și în milioane de euro, fabulospiritul a trăit în cel mai pașnic, banal, netentant mod cu putință, înconjurat de cărți, reviste, eseiști, oameni politici, scriitori, președinți de stat, scrie autoarea. Imaginea acestei „vârste” e la îndemâna tuturor pe site-ul www.brandingromania.ro (cca. 400 semnalări), forum deschis în care sunt puse în circulație titluri importante din bibliografia domeniului, intrat destul de recent în conștiința opiniei publice largi din România.
De pildă, găsim acolo mult discutatul eseu al lui Mircea Cărtărescu, Sentimentul românesc al isteriei sau „Specificul național: curat murdar!”, adică mai multe „considerații lucide asupra comportamentelor sociale și marketingului cultural”, de Lucian Georgescu. Una dintre premisele studiului: „Nu avem nimic care să valideze celebra sintagmă specific național. Nici sarmaua, nici ciorba de burtă, nici mititeii, nici măcar mămăliga nu sunt ale românilor. Poate doar mâncatul de borș. Nici sârba, nici geamparalele…” Și o concluzie: „Indiferent de context social, politic, istoric, cultural, la români bășcălia rămâne singura trăsătură de caracter.”
Căutați și citiți textul excepțional al doamnei profesoare Antoaneta Tănăsescu, dacă doriți să înțelegeți cum condimentul alimentar s-a transformat în witz, iar bășcălia a devenit fabulospirit, concept asumat, finanțat și lansat de Ministerul Afacerilor Externe al unei țări bolnave și triste. Între timp, doamna profesoară a plecat într-o lume mai bună. Ne-au rămas gândurile sale: „Mă despart greu de o temă care va continua, n-am nicio îndoială, să-mi însoțească zilele. Cât despre fabulospirit, prefer să-l înțeleg […] prin ochii și cuvintele lui Dimitrie Cantemir”…
Să aruncăm o privire, aici, la final, asupra perspectivei de mai sus. Termenul bășcălie apare în limba română abia târziu, în secolul al XIX-lea. Pe vremea lui Cantemir, echivalentele literare ar fi fost ironie, glumă, ridiculizare, satiră. Cantemir nu vorbește explicit despre bășcălie, dar folosește intens ironia și sarcasmul în operele sale, mai ales în Istoria ieroglifică (1705). El critică moravurile politice ale Moldovei printr-o alegorie satirică, personajele sunt animale, iar lumea e dominată de ipocrizie, lăcomie și trădare. Aici, bășcălia e prezentă sub forma satirei morale și politice: „De multe ori, prostul râde de înțelept și nepriceputul socotește că el e cel priceput.” El râde amar de vanitatea boierilor, corupția politică, ipocrizia morală. Și astfel s-a spus, pentru Cantemir, bășcălia (în sens modern) nu e doar o glumă, ci un instrument al inteligenței critice, al demascării prostiei.
Dacă am traduce în limbajul actual, pentru Cantemir, bășcălia e bună când e inteligentă, când lovește prostia, nu când o hrănește. Dacă ar trăi azi, ar vedea în bășcălie o oglindă dublă: pe de o parte, inteligența de a supraviețui prin umor; pe de altă parte, primejdia de a nu mai lua nimic în serios. El ar spune, probabil: „Bășcălia e înțelepciune când lovește în prostie, dar nebunie când lovește în adevăr.”
Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache
A doua față, roman de Ionuț Cristache la Editura Leviathan, 2022, ediție tipărită, click aici; ediție online, free download, click aici.
