2. Singurătatea, un privilegiu?
Un mare dirijor român, Ion Marin, fiul celui care a construit „Madrigalul”, spunea că au fost mulți ani până când și-a dat seama că singurătatea e un privilegiu, ea te obligă să fii foarte cinstit cu tine şi să-ţi împingi limitele, ea impune o igienă morală, etică, în care nu începi prin a judeca şi prin a da vina pe ceilalţi. Și afirma: „Tendinţa este, întotdeauna, să vezi nefastul din jur şi să spui: dacă aş fi eu, aş face… Vedeţi, acest «dacă»; nu, începi, întâi, prin a face.”
Altcineva scria că „să îndrăznești să trăieşti singur este un curaj foarte rar, mulţi ar prefera să-şi întâlnească cei mai răi duşmani pe câmpul de luptă decât propriile inimi într-o cameră izolată”. E atât de multă singurătate în lumea de azi; o mare Doamnă a prozei contemporane rostea cu amărăciune: „Silă, fiecare-şi ştie sufletul lui şi nu e fericire în niciunul. Și mai știți cum se spune, foloseşte singurătatea, dar nu fi folosit de ea.”
Să ni-l amintim și pe Seneca, el credea că singurătatea este pentru spirit ceea ce hrana este pentru corp. Sunt locuri şi momente în care un om este atât de singur, încât poate vedea întreaga lume. Scriam și eu, cu amărăciune, că e de ajuns să-i privim pe bătrânii neajutorați, măsurând fiecare bănuț din pensia lor de mizerie, mișcându-se greu printre tarabele din piață, căutând ceva mai ieftin, le tremură mâinile prin crăpăturile goale ale portofelului.
Din moment ce atât de mulţi oameni se simt singuri, ar fi de un egoism nescuzabil să te simţi singur de unul singur, spunea un om ajuns la înțelepciunea bătrâneții, într-o celebră piesă de teatru. Și totuși, singurătatea e soarta spiritelor superioare. Balzac chiar credea că singurătatea este un lucru frumos, dar ai nevoie de cineva ca să-ţi spună că singurătatea este un lucru frumos; doar că ea, singurătatea, muşcă uneori chiar din inimă. Poetul Târgoviștei noastre, Gheorghe Tomozei, scria într-o carte: „Atâta vânt, câtă singurătate, zăpezile, statui evaporate… Singurătatea e peste tot în acest oraş fără somn, poemul începe cu ea, ca un clopot departe stins într-un ecou.”
Singurătatea e ca o gară veche, cu liniile scoase demult, în ea nimeni nu vine, nimeni nu trece, timpul se plictiseşte aşteptând ceva ce nu se mai întâmplă, apoi se pregăteşte de somn lung. „Mie mi-a plăcut întotdeauna să beau vinul cu prietenii, numai dragostea cere singurătate.” Domnul Sadoveanu avea dreptate și da, singurătatea omului nu este altceva decât frica de viaţă.
Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache
A doua față, roman de Ionuț Cristache la Editura Leviathan, 2022, ediție tipărită, click aici; ediție online, free download, click aici.
