4. Ce este, de fapt, singurătatea?
Puțină psihologie și un pic de filosofie, tot suntem aici în marginea ei, așa cum tot încerc să vă spun de multă vreme, cu mai multă sau mai puțină pricepere…
Psihologul John Cacioppo a studiat intens fenomenul și a arătat că singurătatea este o experiență subiectivă, ea nu ține de numărul de oameni din viața ta, ci de calitatea legăturilor tale. Cu alte cuvinte, nu lipsa oamenilor doare cel mai mult, ci lipsa conexiunii reale. Psihologia distinge câteva forme: singurătatea emoțională, cea socială și singurătatea existențială. Ultima se referă la sentimentul mai profund că ești singur în propria experiență și este apropiată de ideile filosofice despre existență. Pe scurt, singurătatea nu este un defect al tău, este un semnal psihologic că ai nevoie de conexiune, cu alții sau cu tine însuți. Ea ne spune ceva despre nevoile noastre, despre ceea ce ne lipsește sau despre ceea ce ar trebui să redescoperim în noi înșine. Singurătatea fiecăruia dintre noi e mai mult, e o liniște în care ne retragem, dar și o apăsare, un gol, mulți oameni trec prin ea, chiar dacă nu o spun. Uneori e despre lipsa unei persoane anume, alteori e ca și cum nu ne simțim conectați cu nimeni, chiar dacă avem oameni în jur.
Singurătatea a fost văzută foarte diferit în filosofie, uneori ca o problemă, alteori ca o condiție necesară pentru a deveni cine suntem cu adevărat. Iată câteva perspective importante… Singurătatea ca descoperire de sine; pentru Friedrich Nietzsche, ea nu e o slăbiciune, ci o etapă esențială, el credea că trebuie să te îndepărtezi de „turmă” ca să-ți găsești propriile valori, devenim autentici doar când avem curajul să stăm singuri cu noi înșine. Apoi, singurătatea ca armonie cu natura; Henry David Thoreau s-a retras în natură (la Walden) și a scris despre cât de plină poate fi singurătatea; pentru el, a fi singur nu înseamnă a fi gol, ci a fi conectat altfel, cu natura și cu tine. În al treilea sens, singurătatea ca o condiție umană inevitabilă; Jean-Paul Sartre și existențialiștii în general spuneau că fiecare om este, în esență, singur în fața alegerilor sale, nu există un sens dat, fiecare trebuie să-l creeze singur, ceea ce ne poate duce la libertate, dar și la un sentiment de izolare profundă. Este, mai departe, singurătatea ca ruptură de lume; pentru Martin Heidegger, există momente în care te simți „aruncat” în lume, fără un sprijin clar, iar singurătatea apare atunci când devii conștient de propria existență și de faptul că nimeni nu poate trăi în locul tău. Alt sens, singurătatea ca dor de celălalt; Emmanuel Levinas vedea omul ca fiind definit de relația cu celălalt, iar singurătatea apare atunci când această relație lipsește, pentru că nu suntem compleți fără întâlnirea autentică cu altcineva. În fine, singurătatea ca experiență absurdă; Albert Camus vorbea despre absurd, despre faptul că lumea nu oferă sens, dar noi îl căutăm și singurătatea vine din acest conflict, dar soluția lui nu e disperarea, ci revolta: să trăiești și să creezi sens chiar și așa.
Cei mai mulți filosofi văd singurătatea ca pe o cale spre autenticitate, ca pe o realitate inevitabilă a existenței, dar și ca pe o lipsă a relației cu ceilalți. Un moralist contemporan se întreba de ce doare singurătatea? Să nu-l fi citit el pe Sartre sau pe Martin Heidegger? Cum scriam mai sus, nimeni nu poate trăi în locul tău, nimeni nu poate simți exact ce simți tu, există un nucleu al tău care rămâne mereu inaccesibil altora. De aici se naște o formă profundă de singurătate: poți fi iubit, dar nu complet „cunoscut”, poți fi înconjurat de oameni, dar tot să simți o distanță fără măsură chiar; Camus ar spune că aceasta face parte din „absurd”, noi vrem sens și conexiune totală, dar realitatea nu ni le oferă complet și, de aceea, apare golul, nu pentru că e ceva „greșit” cu tine, ci pentru că e ceva uman. Nietzsche vedea aceeași singurătate ca pe o șansă rară, dacă nu ești definit complet de ceilalți, atunci ai libertatea să te definești tu, iar singurătatea devine spațiul în care îți auzi gândurile reale, locul unde nu mai joci roluri, începutul unei identități autentice. Nu e confortabilă, dar e fertilă.
Rămânem tot pe aici și data viitoare…
Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache
A doua față, roman de Ionuț Cristache la Editura Leviathan, 2022, ediție tipărită, click aici; ediție online, free download, click aici.
Georges Moustaki (1934–2013), Ma solitudine, 1970
Versurile cântecului:
„Pour avoir si souvent dormi
Avec ma solitude
Je m’en suis fait presque une amie
Une douce habitude
Elle ne me quitte pas d’un pas
Fidèle comme une ombre
Elle m’a suivi çà et là
Aux quatre coins du monde.
Non, je ne suis jamais seul
Avec ma solitude.
Quand elle est au creux de mon lit
Elle prend toute la place
Et nous passons de longues nuits
Tous les deux, face à face
Je ne sais vraiment pas jusqu’où
Ira cette complice
Faudra-t-il que j’y prenne goût
Ou que je réagisse ?
Non, je ne suis jamais seul
Avec ma solitude.
Par elle, j’ai autant appris
Que j’ai versé de larmes
Si, parfois, je la répudie
Jamais elle ne désarme
Et si je préfère l’amour
D’une autre courtisane
Elle sera à mon dernier jour
Ma dernière compagne.”
