5. Singurătatea care ne consumă, singurătatea care ne construiește?
Cum ne transformă singurătatea practic, nu doar filosofic? S-a afirmat că diferența mare nu e între „singur” și „nu singur”, ci între singurătatea care te consumă și singurătatea care te construiește. Emmanuel Levinas ar spune că nu suntem făcuți să rămânem complet singuri. Deci scopul nu e să „elimini” singurătatea, ci să o înțelegi, să nu te pierzi în ea și să o folosești ca punte spre conexiuni mai reale. Tot el credea că singurătatea în literatură e una dintre cele mai bogate și nuanțate teme, pentru că scriitorii nu o descriu doar, ci o fac trăibilă. Prin personaje, o simți din interior.
De aceea, căutăm aici câteva dimensiuni clasice. Mai întâi, e despre singurătate ca izolare interioară. În Crimă și pedeapsă, Raskolnikov e singur nu pentru că nu are oameni în jur, ci pentru că e rupt de ei prin propriile idei și vină, e o singurătate mentală și morală, cu cât gândește mai mult, cu atât se izolează mai tare. Apoi, ar putea să fie despre singurătatea absurdă. În Străinul de Albert Camus, Meursault pare detașat de tot, de oameni, de emoții, chiar de propria viață, el nu e doar singur, e și „străin” de lume. Aici singurătatea e rece, aproape lipsită de sens. Mai departe, poate să fie vorba și despre singurătatea fizică în raporturile necesare cu aceea psihologică. În Robinson Crusoe de Daniel Defoe, avem singurătatea fizică totală, un om singur pe o insulă. Dar el învață să se adapteze, își construiește sens, prin urmare nu izolarea în sine distruge omul, ci lipsa sensului. Ajungem și la singurătatea în societate; în Metamorfoza de Franz Kafka, Gregor Samsa devine o insectă și este respins chiar de familie, el este singur în mijlocul celor apropiați și nimeni nu îl mai recunoaște ca om, aici apare o temă foarte complicată pentru sensul vieții noastre, modern, alienarea. Ar fi greu să uităm, apoi, singurătatea existențială și raporturile ei cu timpul. În romanul Un veac de singurătate de Gabriel García Márquez, singurătatea devine aproape o moștenire. Generații întregi trăiesc același tip de izolare, iar timpul nu vindecă, ci repetă; este o viziune poetică și tragică în același timp. În fine, ar mai putea să fie și singurătatea sensibilă și poetică; s-a scris de multe ori că, la Eminescu, singurătatea apare ca dor și melancolie, ca o retragere în sine, ea nu e violentă, ci profundă și liniștită, e legată de iubire, de timp și de infinit.
Dar există și un fel de idee care le leagă pe toate cele de mai sus: singurătatea scoate la suprafață cine ești cu adevărat.
Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache
A doua față, roman de Ionuț Cristache la Editura Leviathan, 2022, ediție tipărită, click aici; ediție online, free download, click aici.
