6. O revenire; argumente pentru singurătatea care „se simte”
Simt nevoia unei reveniri, putem căuta astfel de argumente în fragmente și texte scurte despre singurătate care chiar „se simt”, nu sunt doar idei, ci sunt stări existențiale. Scria Dostoievski despre personajul său celebru, din Crimă și pedeapsă, că „se simțea desprins de toți și de toate, ca și cum ar fi fost tăiat de restul lumii.” Este genul acela de singurătate în care nu mai există punți între tine și ceilalți. Iar Albert Camus, în Străinul, scria: „Am simțit că am fost fericit și că mai sunt încă.” Totul părea calm, dar în spate era o ruptură întreagă de emoție și de lume. Mihai Eminescu, în poezia Melancolie scrie: „Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,/ Prin care trece albă regina nopții moartă.” Aici, singurătatea nu doare direct, e mai mult o stare de vis, de retragere din lume. Apoi, singurătatea în mijlocul oamenilor, din Metamorfoza lui Franz Kafka: „Se simțea complet izolat, deși familia era dincolo de ușă.” E una dintre cele mai dure forme: ești aproape de oameni, dar complet separat. Scriam și despre singurătatea ca destin, să ne amintim de Un veac de singurătate de Gabriel García Márquez: „Neamul condamnat la o sută de ani de singurătate nu avea o a doua șansă pe pământ.”
În toate, singurătatea devine ceva care se repetă aproape inevitabil. Sunt singur, complet singur, și totuși nu pot să fiu altfel, rostea un personaj de poveste din mijlocul scenei. Uneori singurătatea este suferință, alteori e liniște, Dar în toate apare aceeași întrebare nerostită: poate cineva să mă înțeleagă cu adevărat?
Alte imagini… Singurătatea în pictură nu se explică prin cuvinte, ea se vede și se simte, artistul o exprimă prin spațiu, lumină, culori și poziția personajelor. Iată câteva dintre cele mai puternice exemple: singurătatea urbană (Nighthawks/Șoimi de noapte de Edward Hopper): o cafenea luminată noaptea, câțiva oameni, dar niciunul nu comunică, lumina artificială accentuează distanța dintre ei, deci poți fi printre oameni și totuși complet singur. Dar și singurătatea existențială (Skrik/Țipătul de Edvard Munch): figura centrală pare izolată într-un strigăt interior, lumea din jur e distorsionată, ca și cum nu mai există legătură reală cu ea, deci singurătatea e o anxietate profundă, aproape cosmică. Alt exemplu, singurătatea liniștită (Morning Sun/Soare de dimineață de Edward Hopper): o femeie stă la fereastră, în lumină, nu pare tristă, dar e complet singură, prin urmare singurătatea poate fi și calmă, contemplative, nu neapărat dureroasă. Apoi, omul mic într-o lume mare (Wanderer above the Sea of Fog/Rătăcitor deasupra mării de ceață de Caspar David Friedrich): un om singur stă în fața unui peisaj imens, nu e neapărat trist, dar e singur în fața infinitului, deci singurătatea este întâlnirea cu natura și cu propriul destin. În fine, alt exemplu, singurătatea interioară (Self-Portrait with Cropped Hair/Autoportret cu părul tuns scurt de Frida Kahlo): un autoportret după o despărțire, cu privirea directă, dar izolată, așadar e singurătatea după pierdere, atunci când identitatea însăși e zguduită.
Și s-a pus această întrebare: ce au în comun aceste picturi? Răspunsul a fost că toate folosesc câteva „trucuri” vizuale, spații goale sau prea mari, lipsa contactului între personaje, contrastul dintre lumină și întuneric, dar și poziționarea izolată a figurii. Singurătatea nu e numită, e doar sugerată.
Să fie chiar așa? În pictură, singurătatea nu e doar emoție, e experiență vizuală, te face să o simți fără explicații.
Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache
A doua față, roman de Ionuț Cristache la Editura Leviathan, 2022, ediție tipărită, click aici; ediție online, free download, click aici.
