„Deunăzi…” de Cornelia Bartels

24
cornelia bartels proza memorialistica decupaje

sigla rubricii decupaje cornelia bartelsNumesc acest „Decupaj” cu un cuvânt care mie mi-a plăcut foarte mult, „Deunăzi” și, mai trebuie să adaug, îl dedic prietenei mele Pușa Roth care m-a îmboldit să-l scriu… Să mă explic.

Așadar, deunăzi, într-o scurtă conversație telefonică avută cu ea, vorbind despre cele scrise și încă nescrise, am auzit venind spre mine o întrebare calmă, spontană și surprinzătoare care a oprit fluxul confesiunilor mele scriitoricești: „Eu cred că dacă îți voi arăta un deget vei face din asta o poveste. Este așa sau nu?” Tăcere. Ca să fiu sinceră, nu am știut ce să-i răspund, așa, spontan, în grabă. Întrebarea Pușei a născut în mine, în tăcerea care a urmat, noi întrebări. „Un deget? O poveste? De ce nu?”… Am râs, am tăcut și întrebarea a rămas fără răspuns atârnată între cele două telefoane mobile lipite de urechile noastre dornice să afle ceva nou. Noi destăinuiri într-o lume plină de tăceri, frici, neliniști, așteptări.

Dar de atunci încoace ea, întrebarea mi-a sfredelit gândurile, m-a însoțit zi de zi, noapte de noapte. Nu-mi plac întrebările fără răspuns. Mă apasă și încep să caut răspunsul cel mai potrivit cu putință. Încerc să mă informez, să aflu mai multe, fremătându-mi degetele mâinii într-o neliniștită căutare. De fapt, întrebarea ei a „pus degetul pe rană”… cum se spune… și m-am apucat de treabă. Încep să caut în DEX care, în căutarea mea despre deget, mă lămurește sec: „Degetul este extremitatea mobilă, compus din trei (cu excepția degetului mare) sau două (degetul mare) falange care se află la sfârșitul mâinii sau tălpii piciorului. Fiecare mână sau picior are, în mod normal, cinci degete.

– Degetul mare sau police (în latină pollex), deget opozabil,

– Degetul arătător sau indice (în latină index),

– Degetul mijlociu sau mediu (în latină digitus medius),

– Degetul inelar (în latină digitus anularis),

– Degetul mic (în latină digitus minimus).

Fiecare deget are deasupra falangei o unghie”.

Citesc  mai departe. „Degetele de la mână reprezintă extremitățile membrelor superioare și sunt în număr de cinci de fiecare mână. Oasele, numite falange, sunt în număr de paisprezece. Degetele de la mână sunt prezente doar la oameni și alte primate și este un organ senzitiv foarte important”. Important cu adevărat!

Am procedat ca odinioară, când trebuia să iau un interviu și trebuia să mă pregătesc cu câteva informații despre persoana cu care urma să mă întâlnesc, dar, mai ales, despre problematica și preocupările lui. Atunci căutam în dicționare, răsfoiam cărți de specialitate, răsfoiam ziare, reviste, mergeam prin biblioteci. Acum e mult mai simplu. Caut în DEX online, Wikipedia, în Google și găsesc imediat tot ceea ce vreau să aflu, ba, uneori, mult mai multe. Deh, alte vremuri, cel puțin în domeniul internetului, prin căile căruia putem afla în scurt timp toate secretele lumii, fiind puternic înarmat cu toate informațiile. Mă gândesc că dacă ar fi existat digitalul acum un secol și dacă ar fi ales „Crafit interactive” să-i promoveze mesajele lui Charles Darwin, azi n-ar mai fi crezut că „cel puternic învinge”! Acum știm cu certitudine cine-i cel puternic… Deh, un gând fugar, strecurat printre degete!

Și gândul mă duce departe, departe în timp și am în fața ochilor micuții nou-născuți care gânguresc jucându-se cu degetele de la mână sau de la piciorușe, primii lor prieteni în lumea primelor lor conversații. Se înțeleg perfect. Mereu alături, ani de-a rândul, mâinile ocrotitoare ale mamei care mângâie obrazul gânguritor cu o imensă iubire și căldură. Apoi, pășesc mai departe în mijlocul elevilor din școlile primare sau licee. Mâna ridicată deasupra capetelor copiilor așteaptă nerăbdătoare să fie remarcată. „Eu știu să răspund”, vrea să spună elevul nerăbdător să arate învățătoarei că el știe. Mâna cu cele două degete ridicate se face remarcată în bucuria și mândria școlarului silitor, știutor. Toți ceilalți își țin mâinile cu degetele nemișcate, cuminți în neștiință sau necuraj de a răspunde, de a greși, spre râsul celorlalți. Iar, mai târziu, degetul arătător se remarcă agresiv, arătându-și curajul căpătat de-a lungul anilor, când îndreptat spre unul și altul acuză: „Tu și tu, voi, ei, toți sunteți vinovați”, apoi, cu același deget acuzator, dar de astă dată îndreptat spre piept, nevinovat, puțin timorat, vrea să spună: „Eu? Eu nu sunt vinovat”. Apoi, cu timpul, degetul agresiv se adună într-un pumn luptător care dorește să-și apere stăpânul. Să-l încurajeze în lupta cu viața, cu întâmplările ei. Din pumnul strâns, degetul, cândva acuzator, devine numai un deget arătător, vrând să atenționeze că a aflat ceva… ceva nou, atrăgând atenția cum că nu degeaba se numește așa…

Ah, dar nu se poate să nu mă opresc la tinerețea iubirilor. Inelarul așteaptă alături de inima înflăcărată și nerăbdătoare a tinerei îndrăgostite să se împodobească cu dovada iubirii mult visate și să primească darul inelului de logodnă. Și, mai departe, dacă totul este cu adevărat așa cum visăm, inelarul își oprește bătăile inimii într-o verighetă de aur, simbolul încununării iubirii adevărate. Of!, bietul deget inelar! Bucuriile și suferințele prin care trece de-a lungul vieții îl dezamăgesc de cele mai multe ori și îl fac să se alăture, cu timpul, celorlalte degete într-o smerită, tăcută, mângâietoare rugăciune. Cu palmele adunate în fața icoanelor, degetele se-adună împreună, zece frați uniți cuminți și sfioși în rugăciune și binevenita smerenie. O înțelepciune la care ajungem încet și în tăcere, ajungând să ne punem deseori degetul arătător pe buzele murmurânde, spre tăcere. Așa, degetul arătător, acuzator, se dezvață cu timpul să mai arate cine-i vinovat, învinovățind cu și fără motiv, poposind calm, liniștit, pe buzele însetate de liniște și înțelegere. Cu palma pe inimă, apoi, își arată întreaga îngăduință și înțelegere la care a ajuns, trecând prin toate aceste etape… Etapele degetului arătător sunt etapele vieții, prin toate aceste etape am trecut cu toții. Etape care, recunosc, acum mi-au defilat prin fața ochilor într-un galop al amintirilor. Și asta numai și numai pentru că deunăzi am fost pusă în fața unei întrebări căreia am vrut să-i găsesc un răspuns…

Îi datoram un răspuns.

Deunăzi, un cuvânt minunat! Se apropie de „cândva”, de „nu demult ”, „acum câteva zile” dar, mai ales, de „a fost odată”o convorbire telefonică între două bune prietene… și-atunci poposesc în lumea basmelor Fraților Grimm sau a poveștii lui Charles Perrault cu Tom Degețelul lui. Povești care, alături de multe altele, mi-au bucurat copilăria. Un băiețel minune, mic cât un degețel, a încălzit multe inimi de copii, ascultându-i, citindu-i poveștile întâmplărilor prin care a trecut cu atâta curaj. Și așa Degețel a devenit un erou…

Mâinile, degetele, bunul nostru de mare preț. Cu ele legănăm, coasem, brodăm, scriem, mângâiem, pălmuim, adunăm, risipim, ștergem lacrimile, culegem flori ca să le dăruim celor dragi. Mă întreb ce ar face pianul, vioara, contrabasul, harfa, fără mângâierea degetelor marilor artiști dăruiți muzicii? Cum ar rămâne pânzele tablourilor fără mângâierea pensulei măiestrite de mâna artistului dăruit culorilor? Mâinile ne însoțesc o viață, ajutătoare, harnice, obosind alături de noi, durând alături de durerile noastre.

Nu pot să nu amintesc aici un episod trăit de curând. Am văzut un scurt videoclip cu Marin Preda, postat pe internet, care m-a impresionat, cu atât mai mult, cu cât am avut onoarea să-l cunosc pe marele scriitor, luându-i un interviu. Citea din Viața ca o pradă și, printre altele, îl aud povestind despre mâinile mamei care ajunseseră, după atâta muncă grea în câmp, în gospodărie, ca niște „crengi noduroase”, lemn uscat cu noduri dureroase care, alăturate de mâna tânărului, arătau ca dintr-o altă lume… O secvență, o clipă de observație, o destăinuire a marelui scriitor care m-a impresionat în mod deosebit, cu atât mai mult m-a sensibilizat, eu fiind preocupată acum de problema mâinii, de povestea ei…

Am văzut tot într-un scurt video, o tânără mamă care-și legăna pruncul nou născut, strângându-l aproape de piept. Dar nu cu brațele, nu cu degetele de la mână, ci cu degetele de la picioare. Nu avea mâini, dar avea o mare dexteritate în mișcarea acelor degete, pregătite să fie la fel de ajutătoare ca și degetele mâinii. Aproape că nici nu am observat tragedia situației, atât de tandre, precise, foarte rapide și grabnice erau mișcările acelei tinere mame. Niciodată, nicicând, copilul acela nu-și va putea reaminti cum arătau mâinile mamei. O durere. Impresionant.

Am fost cândva, de mult, la un spectacol dat de oameni cu handicap. Trebuia să scriu despre acest eveniment artistic deosebit. Erau muți sau surzi. Mă aflam într-o sală de spectacol, undeva în București, cu mult timp în urmă, unde am fost confruntată cu un fenomen nou, copleșitor pentru mine. Mă așteptam să găsesc o sală liniștită, plină cu oameni care nu-și puteau asculta vocile, nu puteau comunica unul cu altul decât prin semne, în liniște. Gândeam eu. Dar nu a fost așa. Sala era un vacarm, sunetele scoase de cei aflați acolo acopereau strident toate unghiurile clădirii. Nu puteam înțelege nimic, nu mă puteam face înțeleasă. Eu tăceam în așteptarea spectacolului, ascultând, observând faptul că sunetele acelea stridente erau însoțite de mișcările grăbite ale degetelor, ale mâinilor care se întreceau într-o conversație la care nu puteam participa. Copleșitor alfabetul acestor oameni care se înțeleg prin limbajul degetelor. Odată cu ridicarea cortinei, liniștea s-a așternut brusc, ca printr-o minune, numai respirația spectatorilor se auzea și chiar și mâinile au încetat să mai converseze pe limbajul lor aproape secret, ca o taină pentru mine… Nevăzătorii, în schimb, sunt mai tăcuți, își folosesc degetele mângâind semnele unui alfabet numai de ei știut și înțeles. Degetele devin miraculoase, salvatoare în descifrarea alfabetului Braille și niciun deget arătător nu mai are nicio putere să acuze, să arate. Simt doar cu o mare sensibilitate și precizie denivelările, punctele, semnele tainice ale scrisului lor. Toate degetele ajută, se alătură într-o tainică înțelegere de a ajuta. Impresionant. Un alt moment impresionant.

Despre măiestria degetelor se pot spune multe povești, desigur, dar ceva deosebit, totuși, vreau să vă mai spun aici. Sunt o mare încrezătoare a puterii pozitive a palmelor, a mâinii, crezând și practicând la nevoie, Reiki, o tradițională metodă de tratament alternativ. În căutările mele am mai aflat de o altă metodă veche de medicină alternativă și care se bazează pe faptul că degetele prezintă câteva puncte importante care, dacă sunt atinse, au capacitatea de a echilibra în scurt timp întreaga energie din corp. Fiecare dintre degetele de la mână este conectat de două dintre organele noastre. Tot ceea ce trebuie să facem, spune metoda tratamentului numit Jin Shin Jyutsu, este să ținem ușor apăsat degetul care corespunde organului afectat timp de 3–6 minute, timp în care trebuie să respirăm adânc și liniștit. Se folosesc toate degetele de la ambele mâini. Printre altele aflu că degetului mic îi revin inima și intestinul subțire și este răspunzător pentru tristețile și fricile noastre, așa cum inelarul este supranumit „degetul medical” pentru că ar indica starea sistemului nervos și starea de sănătate în general. E legat de inimă şi de tandemul splină/pancreas și se dovedește a ne ajuta să scăpăm de tristețe, teamă, pesimism… Sărmanele degete, dacă ar ști ele ce importante sunt pentru noi!

Când deunăzi am fost pusă în fața unei întrebări căreia nu i-am putut da răspunsul imediat, mi-am dat seama cu adevărat că degetul, „eroul întrebării”, a fost pus pe rana gândurilor mele trezind atât de multe amintiri și gânduri… Scriu cu o mână lovită care doare și-mi dau seama cât de importantă este mâna pentru noi, oamenii. Am căzut de două ori în interval de câteva zile, de două ori pe aceeași mână. Mâna dreaptă. Ghinion? Neatenție? Nu pot spune. Toată munca a trebuit să fie făcută cu o mână, stânga. Deloc ușor. Zilnic, de la un timp încoace, îi cer mâinii stângi să fie mai harnică, mai pricepută, mai ajutătoare, să nu rămână mereu stângace. Dar face și ea ce poate. Degetele mâinii drepte, mai pricepute, sar mereu în ajutorul celor stângace, chiar dacă dor. Și așa reușesc împreună să mă ajute. Cât de mult ne folosim de ele toată viața nici nu ne dăm seama, socotind că totul este normal să fie așa, începând cu degetul sugarului care-și alină singurătatea și până la anii senectuții, ele sunt alături de noi, uscându-se ca niște crengi, cu noduri dureroase. Ele ne ajută, ne alintă, ne dau palme, ne vindecă dar, mai ales, recunosc cu adevărat… fiecare deget are rolul, importanța și povestea lui. Până și inelarul rămas în povestea mea de mult timp singur, neîmpodobit, și-a înțeles rostul, soarta… Nu podoaba aceea de aur îl face fericit și a șoptit și celorlalte degete care este adevărul lui. Azi s-au strâns într-o comună înțelegere, bună înțelegere.

După ani și ani, după acel deunăzi, degetele s-au regăsit într-o dureroasă împreunare, găsindu-și liniștea între palmele adunate într-o eliberatoare, liniștitoare rugăciune… Au obosit. Au nevoie de liniște. Să fie lăsate să se odihnească mulțumite, în poala timpului care a mai rămas. Mulțumesc, Pușa, pentru clipa de liniște la care am ajuns după acel deunăzi…

Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.