„Din fotoliul de spectator: Ziua cea mai lungă în Teatrul Național din Craiova”, cronică de teatru de Mariana Ciolan

27
hektomeron

cronica de teatru logo leviathanÎn cea mai lungă zi din acest an, ziua solstițiului de vară, la Craiova a fost Ziua HEKTOMERON, probabil, cel mai lung spectacol live din istorie. 25 de ore și jumătate (după propria mea măsurare). Oricum, unicul, de care știm, cu această complexitate. Spectacolul celor o sută de mini-spectacole ale proiectului omonim realizat de trupa craioveană în insolit parteneriat la nivel mondial. Desfășurat pe scena mare a teatrului craiovean. Transmis în livestreaming ● Hektomeron – ne-a învățat să-i dăm sens vocabulei Teatrul Național din Craiova! Glosarea o recomandă între conceptele de mare cutezanță:100 de regizori – 100 de țări – 100 de povești. Inspirate de Decameronul lui Boccaccio. Cartea care a reverberat peste timp și a îmbogățit literatura italiană, a inspirat și pe alte meridiane condeie și ele de-acum celebre, iar în timpurile moderne a iradiat în sferele cele mai populare ale spiritualității, precum filmul. Carte recuperată aici, iată, prin teatru, în tematica ei, în problematica ei, în sensurile profund umane, la timpul… cel mai prezent, după mai bine de șase secole de când a fost scrisă. Virtuțile Internetului le-au permis actorilor craioveni să lucreze la distanță cu alți oameni de teatru de pretutindeni de pe planeta prinsă în chingile pandemiei. Spre a o învinge prin însăși solidaritatea teatrală. (Ne-am referit la dimensiunile proiectului în urmă nu cu mult timp în revista noastră.) ● Încă de la orele dimineții zilei de 21 iunie 2021 intră în acțiune primele echipe, acela care pregătesc multiplele spații de desfășurare ale mega-spectacolului. Pentru ca totul să meargă așa cum trebuie pe scena mare. Să fie eliminate temerile de orice natură legate de transmisia-mamut pe Internet. Captată, aceasta din urmă, și pe un ecran uriaș instalat pe fațada teatrului, în Piața Wiliam Shakespeare, de unde bustul marelui om de teatru parcă dă și el încurajare. Se verifică să funcționeze la parametrii optimi toate compartimentele acestui show uriaș care se va desfășura la vedere în întreg mecanismul producerii lui. Totul a fost, de altfel, probate cu bine la repetiția generală petrecută  cu cinci zile în urmă. ● Fiecare știe perfect ce are de făcut și purcede la treabă deja cu mare determinare. Vlad Drăgulescu, inițiatorul și coordonatorul proiectului, este omniprezent ● Aproape de startul programat pentru ora 19.00, este prezentă lume din toate departamentele teatrului, și cei neimplicați direct la scenă și în transmisie, să zicem, căci neangajat în vreun fel sau altul nu a rămas nimeni în acest angrenaj uriaș, deschis de la începutul anului în teatrul craiovean pentru laboratorul Hektomeron. Sunt acum cu toții în teatru, așadar, de la pompieri și plasatoare (și ele împărțite pentru toate cele 25 de ore, pe echipe, cum aveam să observăm) până la secretarii literari și managerul Alexandru Boureanu. ● De la ora 18.00 ușile teatrului sunt deschise, publicul poate să intre în foaierele și ele respirând un aer aparte în lumina acestei zile pentru istorie parcă și mai strălucitoare dincolo de imensele ferestre. Intrarea este liberă. Regulile de prevenire a pandemiei care ne-a mai „slăbit”, dar nu s-a retras definitiv din lume, sunt însă riguros aplicate. ● Sosesc și invitați din țară. Din lumea literaturii, teatrului, dansului, artelor vizuale… La o cafea sau o apă plată, în foaierul Tapiseriei și pe balconul ce dă spre strada Al. I. Cuza, mă bucur de revederea cu oameni din teatrul-gazdă. Primesc revista SpectActor cu numele acestui singular proiect teatral pe copertă din mâna fondatorului ei, Nicolae Coande. Mă apropii de doamna Iolanda Mănescu, delicatul om de cultură atât de devotat teatrului craiovean. Între altele, îmi povestește cu vibrația-i specială, despre textul regizorului Brett Brown din Australia, pe care l-a tradus domnia sa, despre fiorul poetic și metafizic aparte al acelei scrieri inspirate de povestea lui Boccaccio și redat cu interiorizare tulburătoare de Alina Mangra. Și dintr-o dată „văd” parcă mai bine ceea ce îmi era firește evident, cum fără asemenea angajare intelectuală și emoțională din partea tuturor, fără activarea energiilor la toate nivelurile, un atare proiect nu ar fi fost posibil. ● Mă impresionează și voluntarii. Prin numărul și solicitudinea lor. Majoritatea mi se par liceeni. Ei sunt chemați să îndrume, să explice publicului traseele de acces și de ieșire din sala mare, să vegheze și să permită acel du-te-vino, inevitabil, prevăzut, dar numai pe durata fragmentelor muzicale de legătură între momentele teatrale! ● Când să intru în sală îl zăresc pe venerabilul Emil Boroghină. Și din nou mă inundă gânduri despre pasiune, dăruire față de teatrul craiovean, de iubire față de meserie și de arta teatrală. Nu apuc să-i vorbesc. O voi face de mai multe ori pe parcursul megashow-lui. După ce și domnia sa, ca și mine, după câteva ore nocturne de refacere fizică, va reveni încă de la primele ore ale dimineții să-și ocupe un loc în public. ●  Sala e plină. La limita admisă! Spectatorii, numai ochi și urechi!!! Unii îmi lasă impresia că nu știu exact ce „se joacă”. Pe majoritatea îi simt însă adevărați iubitori de teatru. Asta e evident! Prind „cheia”, rapid, îi recunosc pe interpreți, se vede asta după cum freamătă când apar pe scenă („actorul acesta e bun în tot ce l-am văzut aici la teatru”, aud în spatele meu). Predomină oameni trecuți de 40 de ani. Au reacții mai curând reținute. Un domn strânge în brațe o pernă de dimensiuni tip Ikea. Gata pentru cele 25 de ore?!!! După o vreme se așază pe ea. Dar la miezul nopții nu îl mai zăresc în sală ● Spre deosebire de site-ul Hektomeron, unde episoadele au apărut în ordinea „tragerii din căciulă” (evident, dictată și de realizarea legăturilor internaționale necesare), acum povestea curge în ordinea tematică imaginată de Boccaccio. Simt o tensiune diferită urmărind show-ul pe viu, în acest fel. În corelație cu varietatea mijloacelor actoricești generos etalate de această trupă matură și înzestrată, cu multitudinea soluțiilor regizorale, apreciez altfel raportarea la text, la mesajul de ansamblu ● La 21.15 se termină Ziua întâi. Cea despre „Cel mai plăcut lucru”. În rândul spectatorilor, remarc acum că încep să predomine tinerii. Reacțiile sunt descătușate. Râsete izbucnesc furtunoase uneori. Auzim și aplauze la scenă deschisă, de câteva ori. Ce bine le fac ele actorilor! Îi văd efectiv înflorind sub mângâierea asta la care doar au visat în lungile luni de pandemie când și-au „expus” momentele (micile lor spectacole de 12-15 minute inspirat fiecare din poveștile a Decameronului) doar în fața camerei fixe de filmat. ● În mine aceste râsete, suspine, mici exclamații trezesc un freamăt care arată cât a lipsit o trăire ca asta. Și am înțeles de ce am venit la Craiova. ● Ca (tele)spectator de Hektomeron, m-am bucurat de multele momente construite cu emoție, cu haz, cu dramatism… De incitante propuneri regizorale, scenografice, grafice (acestea din urmă abundente în unele povești, cu motivație, dar și redundante uneori). Dar acum acest public dă sens și este un barometru de măsură și de bun simț estetic. În câteva cazuri de povești unde am simțit finalul prelungit sau mai multe finaluri, senzația aceasta mi s-a accentuat în jocul văzut „pe viu”. În alte cazuri, măiestria interpretativă tușează și mai pregnant în ambianța sălii și a publicului. Simt și discrepanțe de percepție. Aici aș situa momente bine articulate vizual, cum este cel al Ralucăi Păun (Ziua trei, povestea 7; regie: Mathylde Demarez, Belgia) interpretând un călugăr căzut în păcat, unde actrița joacă și cu cele trei imagini video ale sale în ipostaza altor trei personaje, înalți prelați chemați să-l  judece pe cel dintâi, un moment pe care l-am socotit printre cele mai izbutite din multele văzute de mine pe site-ul Hektomeron. În fotoliul din rândul trei, în sală, ceva nu se mai lega bine nici pentru ochi, nici pentru inima mea de spectator. Nu judec defel. Ci, dimpotrivă, vreau să spun că asemenea momente au avut și ele valoare pentru experiența de spectator prin oglinda acestui maraton teatral. ● O experiență de care cu siguranță îmi voi aminti. Deocamdată, o leg de trăiri aparte din sala de teatru. Cum a fost bunăoară un spectacol dintr-un festival berlinez Theater der Welt,  unde spectatorii intrau pe rând, nu se întâlneau niciodată cu alți spectatori, ci doar, din când în când, cu câte un actor pe un traseu conceput de regizor (cu pregătire psihologică!) să trezească și să exorcizeze totodată spaimele sau neîncrederea omenească a participantului, acolo printre mormane cu boabe de grâu pe care inevitabil călcai sau în fața unor uși pe care trebuia să afli cum să le deschizi… ● La Craiova scena este un univers complex. Aici, pe limba teatrului, „les couleurs, les parfums et les sons se répondent”… Corespondențe prin care ni se dezvăluie și adevărul și misterul și pasiunea teatrului. Straturile de stimuli care se „emit” de pe scenă se intersectează într-o complementaritate care îl învăluie într-un fel nemaiîntâlnit pe cel instalat în fotoliul său. El primește o poveste. Și o dată cu aceasta, și povestea înfățișării ei, aici și acum. Sugestii teatrale și metateatrale, impulsuri puternice. ● Până la un punct, totul arată ca un platou de filmare. Dar este mai mult decât asta. Fix în centrul scenei, domină și impune într-un fel simbolul ei generator în acest megaproiect camera de filmat prin care actorul devine vizibil pe Internet. În fața ei, actorii joacă și acum, așa cum a făcut-o fiecare în cele o sută de episoade, difuzate în o sută de zile, prin livestreaming, accesibile pe site-ul Hektomeron (activ în continuare). La fel și totuși, nu întotdeauna la fel. Mai ales în cazul acelora care au parte de interacțiunea publicului. ● Deasupra acestui spațiu de joc, de aceeași deschidere, un imens ecran în care vedem și din sală cum arată imaginea transmisă pe Internet. Și o mai vedem pe un monitor de mari dimensiuni acolo unde sunt, toate pe scenă, pupitrele: sunet, lumini, tv, video… În permanență, opt-zece oameni își fac treaba aici cu o concentrare pilduitoare. Câteodată sunt mai mulți. Sunt alături și recuziterii. Este ansamblul care duce mereu și mereu înainte uriașul mecanism al spectacolului. ● Tot aici, foarte aproape de public, un alt televizor de mari dimensiuni. Prin el, suntem conectați non-stop la cabina de machiaj. Putem urmări… „orașul interzis”, adică, secundă de secundă, vedem cum actorul devine personaj (actorii, rând, pe rând). Îmi amintesc de acel Hamlet de la „Bulandra”, cu  ceremonialul-parabolă al înveșmântării, gândit de marele om de teatru Liviu Ciulei. Pregătire pentru întâlnirea cu adevărul! ● O recunosc alături de colegele ei pe minunata Minela Popa, care are la activ zeci de „capete” pentru spectacolele lui Silviu Purcărete, mentorul său iradiant pentru meseria-pasiune pe care a îmbrățișat-o. Nu s-a dezmințit nici de astă dată, stau dovadă creațiile ei, de la acea „mască africană” până la fiecare detaliu de machiaj ori de coafură. Nu, nu a dormit nici o secundă, rezistența ei fizică, alimentată de dragostea-i de teatru, bine cunoscută de colegi, a ținut-o nu doar trează, dar și la fel de inspirată. Și de riguroasă. De aici, un regret că ultimul machiaj nu a mai fost refăcut întocmai. Compensează poate într-un fel bucuria de a fi primit un rol pe scândură, pentru ultimul moment, Ziua 10, povestea 10, unde regizor este Radu Afrim. ● În partea cealaltă a scenei – altă probă de iubire și de rezistență! Vine de la muzicienii Sergiu Corbu și Liviu Fărcaș. Cu mici momente de piroteală recuperatoare, vreme de 25 de ore și jumătate, ei, secundați de Victor Mihai la „butoane”, nu vor părăsi scena și vor marca prin muzică originală inspirată de lucrări ale compozitorilor Gherardello da Firenze și Lorenzo a Firenze, celebri contemporani cu Boccaccio, fiecare trecere dintre povești. Și dintre timpii istoriei. De la ciuma care i-a stârnit condeiul scriitorului italian la pandemia noastră de care ne amintește continuu vestimentația acestor muzicieni – „personaje la ordinea zilei”, în  combinezoanele aidoma acelora pe care le vedem, înfiorați, de un an și mai bine, purtate de medici, asistenți, ambulanțieri. Aflați, ca și acest proiect teatral, în luptă cu efectele dezastruoase ale molimii. Reiterată prin imagini, statistici globale, cifre specifice pentru fiecare țară reprezentată pe scenă, prin regizor, date gestionate de o regie tehnică multimedia, deschizând o altă perspectivă pentru spectator, pe ecranul din spatele acestui mic band-personaj. ● Afară, pe ecranul uriaș, acestea toate nu există. După o vreme ies să iau puțin pulsul și acolo. Scaunele răsfirate în fața ecranului sunt toate ocupate. Băncile din jur, la fel. Pe măsură însă ce întunericul cuprinde orașul, doritorii de show în aer liber se răresc. Poate s-au mutat unii în fața computerelor de acasă spre a vedea acolo, în continuare, megaspectacolul? Cei din teatru contabilizează traficul pe Internet. Se pare că cifrele sunt mulțumitoare. ● Către dimineață, unii trecători nu se vor putea abține să nu zăbovească măcar câteva clipe în fața ecranului exterior cu povești ademenitoare, dar animație în jurul lui va mai fi doar seara, spre final. ● În sală,  realitatea acestei întâmplări unice, pluridisciplinare se întrupează în multiplele ei sensuri ale interculturalității. Ai impresia și, de fapt, așa este, că ființează acolo un uriaș mecanism care merge în baza unor reguli bine asumate. Echipele se schimbă dar show-ul rămâne viu. Cu câteva excepții, în frunte cu directorul de proiect, cu managerul teatrului și încă vreo câțiva, mai toată lumea se retrage, cu rândul, la o mică odihnă și refacere. Pe unde apucă. Unii reușesc să tragă o fugă în patul propriu. Pe câțiva componenți ai corpului tehnic îi întâlnesc dimineață în sala de pictură, la bufetul continuu deschis, amenajat pentru ei aici. Spre bucuria mea, descopăr aceleași „discurs” hrănit din marea dragoste pentru teatru. La acești oameni la care oricum cota de salarii nu prea… acoperă eforturile și dăruirea. ● Pe la ora șase și ceva dimineața directorul Boureanu, din sală, se apropie de zona tehnicului de pe scenă. Oboseala își spunea cuvântul? Un mic reglaj de sunet. Pentru sală. În live totul e în ordine. ● Scaunele din sală mai sunt ocupate câteodată de membri ai corpului tehnic, sau de unii actori veniți spre a-și vedea colegii. ● Regret că nu am măcar vreo zece ani mai puțin, așa că nu reușesc să parcurg decât puțin mai bine de jumătate  acest unic megaspectacol. Îmi reglez timpul de odihnă cu creionul în mână și ochii pe desfășurătorul pus la dispoziție de organizatori în caietul-program al manifestării. Prețios document de lucru pentru noi, jurnaliștii. Aici vedem deopotrivă chipul tuturor interpreților și al tuturor regizorilor implicați în proiect. ● Deplâng de-a dreptul faptul cu nu s-au găsit mai multe persoane doritoare să trăiască această experiență rarisimă în totalitatea ei. Mă gândesc că au trecut pe lângă șansa unică și unii studenții-actori din Craiova (și din alte orașe, de ce nu?). Lângă mine, la doar câteva scaune, însă, o excepție! Cristina Radu, colegă jurnalistă, îmi mărturisește că a lipsit din miezul acestei „uzine vii” cât pentru un duș rapid și o primenire grabnică a veșmintelor. „Am luat totul ca pe o provocare”, îmi mărturisește. ● Da. O mare provocare este totul pentru toată lumea! În prim-plan: actorii – Actorii „producției” și Actorii de teatru. ● Dintre cei 31 de interpreți antrenați în proiect (adică aproape toată trupa craioveană) fiecare joacă între două și cinci povești. Așa încât pentru spectacolul-maraton cu toții rămân legați aproape permanent la tensiunea reprezentației. Lipsesc dintre ei și nu putem să îi vedem live (ci doar pe ecranul conectat la Internet, cu înregistrarea inițială) Iulia Colan, o viitoare mămică, după cum ni se spune cu bucurie chiar de pe scena megashow-ului, și Cătălin Miculeasa, din păcate, cu o problemă de sănătate, dar convertit în… spectator pasionat ● Spre miezul nopții, nu mă abțin și îmi iau îndrăzneala să arunc un ochi spre cabine. În teatrul craiovean (și nu doar aici), înaintea câte unei premiere, mi se mai întâmplase, nu o dată ca, singură sau în grupuri de invitați, să traversez, condusă de organizatori, culoarul cabinelor, holul de regrupare. Ceea ce mi se transmitea acum nu semăna cu ceea ce îmi aminteam. Cum la marile producții îi descoperi pe unii mai relaxați, pe alții mai în tensiune, detașându-se cumva de ceilalți. Acum toată lumea părea un ghem de energie, în așteptare spre a se încărca cu energie. O zonă la cea mai înaltă tensiune! O imagine, de asemenea, pentru memorie. În fond, toată lumea are rol principal, îmi zic! Și mai mult decât atât. Căci, cum mărturisea odată regretatul Ilie Gheorghe, marele slujitor al scenei craiovene: „Într-un spectacol de unul singur consumi mai multă energie decât în zece spectacole cu mai mulți” ● Dar în două astfel de spectacole de unul singur? Dar în mai multe? Unul după altul?… Cu siguranță, actorii trupei craiovene au acumulat o experiență… extremă! ● Apropierea de finalul megaspectacolului Hektomeron aduce animație la toate nivelurile. Cu încordare, este așteptat să sosească singurul invitat-actor din afara trupei craiovene, Marius Manole. Celebritatea lui și admirația de care sunt înconjurați și el, și regizorul ultimei povești, Radu Afrim, adăugate la febra și curiozitatea legate de finalizarea proiectului fac ca sala să fie din nou plină ochi. Parcă mai ceva decât la început.● După emoția colectivă provocată de ultima poveste din Decameron, cade la propriu cortina. În fața ei, într-un gest cu valoare… magică, muzicienii își vor sfâșia veșmintele-metaforă, descătușându-se în mișcări încărcate de speranță și încredere, simțăminte pe altarul cărora și ei și-au adus ofranda, simbolică, a sacrificiului fizic, și ne-au oferit spre a ne împărtăși, tămăduitor, bucuria arderii lor  artistice. ● Se aprind luminile și toate echipele, artistice și tehnice, ocupă scena care abia îi poate cuprinde. Obosiți dar fericiți, sunt scăldați în aplauze. Apoi se „revarsă” cu toții spre sală și foaiere, printre noi, în ritm de tarantella. Muzica investită în țara lui Boccaccio cu puterea miraculoasă de a alunga răul. Afară începuse vara astronomică. Aici, un anotimp dorit să fie mai bun pentru teatrul care a suferit atât de mult în pandemie.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

1 COMENTARIU

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.