”Dinte pentru dinte” de Lică Barbu

193
lica barbu proza umoristica la dentist

proza-scurta-leviathan.ro-logoMotto: Supus unei intervenţii chirurgicale, pacientul a mai apucat să dea din mâini… un plic, acolo…

Mă chinuiam de câteva ore să încep a scrie povestea care urmează, dar discuţia interminabilă a Fluturaşei, nevastă-mea, despre facturile de la lumină şi gaze mă făceau aerian în căutarea primelor cuvinte şi-mi venea să explodez. Nu se lega nimic de mine. Vedeam în faţă doar contoare şi-mi zbârnâiau creierii calculând cât îmi mai rămâne din pensie după plata celor două facturi distrugătoare. De bucurie că mi s-a adus la cunoştinţă situaţia ciuntirii pensiei mele pe luna-n curs, un nerv rebel al unei măsele proastă-cariată-idioată şi-a început zvâcnirile nebuneşti în acorduri cu bubuituri de tun pe scoarţa mea cerebrală.

Lică Barbu
Lică Barbu

Nerv dobitoc şi fără minte! Ce se băga el în treburile casnice şi în concentrarea mea literară? Pinggg!!… Am înţeles. Voia, bietul de el, cu toată durerea din gură, să mă ajute în creaţia mea. Şi m-am pus pe scris. Exact unde m-a trimis el: la  un cabinet stomatologic.

Aici, în sala de aşteptare, doi indivizi stăteau la rând. Primul la intrat era un bătrânel cuminţel cu gândul la data încasării pensiei, indiferent pe viaţă şi pe durerea mea stomatologică. Pe scurt, Moşu Lică.

Celălalt era un tip la vreo 30 de ani, care se văita strâns, tăiat de durerea unei măsele. Pentru armonie îl vom numi Măselatu.

Din sala de torturo-tratamentos se aude o freză jucăuşă şi obraznică umblând prin gura unui pacient. Apare şi un al treilea individ. Are o găleată de zugrav în mână. Se aşază lângă tânărul măselar. Nu pare că are vreo problemă. E totuşi grăbit, iar eu din grabă l-am numit Grăbitu.

Grăbitu se fâţâia pe lângă cei doi şi studia problema.

– Staţi de mult?

Moşu Lică nici nu l-a auzit, iar Măselatu a mormăit câteva sunete:

– Hm!… Mda, şi şi-a înghiţit vorbele pentru a nu intra aer la măsea.

– Aşa e la dentist. Trebuie să rabzi. Mai ales când te chinuie câte-o jucărie stricată la măseleee. Îţi vine să pui şi dinamită pe durere, poate trece…

– Mmm!!!… Da’ ce n-am pus!… Şi spirt, şi zeamă de varză, şi muştar… Mmm!!!…

– Dacă luai şi-un cârnat, barem te săturai… Uite, şi eu la fel, m-a chinuit odată… şi am luat talaş…

– Talaş?, a sărit Măselatu mirat, de parcă n-a mai auzit de substantivul ăsta.

– Da! Să absoarbă durerea.

– Şi?

– Şi de-o părere… Pe urmă scoteam PAL pe gură, ştii? Strângeam din dinţi să treacă. Într-un ceas am făcut de un dulap de bucătărie, dar dacă o să mă ia iar durerea, am să iau PVC şi-mi pun şi termopane.

– Ei, na!? Mmm!, părea a zâmbi Măselatu cu un rictus dureros care-i brăzdă obrazul exact în zona afectată de durere.

– Ei? Ei?… Vezi? Te fac să râzi şi uiţi de durere. Of-of-of!  Cu chestiile astea nu te joci. Uite, un vecin de-al meu a venit tot aşa, cum ai venit dumneata aici. Că au, că mâr, că pâr… Îl durea o măsea de ne-a zăpăcit pe toţi într-o noapte. Urla săracul!…

– Mda!… Normal, ştiu cum e.

– Nevastă-mea plângea când îl auzea văitându-se şi Miţu, cotoiul nostru, ne-a lăsat câteva rânduri de adio şi dus a fost în lume…

– Săracu’!…

– Şiii… a venit la dentist. La ultima speranţă. A intrat la do’n doctor, l-a bâjbâit, l-a ciocănit şiiii… i-a băgat freza-n limbă din greşeală, domnule.

– Îu!!, a scos Măselatu un sunet specific ochilor beliţi a sperietură.

– Asta n-a fost nimic. L-a bandajat, i-a pus limba-n ghips… Bietul de el! Avea familie şi-o afacere tare cu scânduri.

– Avea?

– Da. Făcea sicrie ţepene la amărâţii-fericiţi. Bună treabă! Ieşeau bani frumoşi de la morţi. Da’ uite că te zbaţi, alergi şi din cauza la o tâmpită de măsea pierzi tot. S-a dus săracu’ cu tot cu sicriu’ din cauza asta.

– S-a dus?… Mmm!

– Cum s-a dus şi un coleg de-al meu de masă… Tot aşa, au-au, vai-vai!… Dă-i cu ţuică, dă-i cu votcă, poate trece. Şiii!!… A venit la dentist să i-o scoată. Şi i-a scos-o domnule! Cu tot cu falcă. Că era prinsă bine. A făcut o infecţie rebelă ce i s-a întins la inimă şi într-o lună am rămas fără coleg.

Măselatu era cuprins instantaneu de o imaginaţie debordantă, vizavi de scenariul unui film de groază, dar şi cuprins de umbra rece a morţii. Vedea stafii umblând prin gura lui care-i răpeau durerea morbidă.

– Cred că mi-a trecut.

– Hm! S-o crezi tu. E liniştea dinaintea dezastrului… Tot aşa, un văr de-al meu…

Dar nu avea cum să-şi termine povestea lugubră, căci Măselatu era deja plecat spre alte zări mai liniştite. Cine ştie? Poate s-a dus să scrie tragedii.

Grăbitu s-a bucurat pe ascuns de rezultat şi apropindu-se de Moşu Lică îşi târî dosul pe canapeaua ce scârţâia ca uşa unei cripte.

– Doare, doare?

Moşu Lică avea la el o pauză veche, de mulţi ani.

– Moşule, n-auzi?…

Nu voia să audă nici de-al dracului.

– Ai?

Na, c-auzit.

– Zic, doare, doare? Măseaua.

– Căţeaua?… Am legat-o când am plecat, a tradus cum a dorit el convorbirea.

– Nu, bre! Măseaua mata, te doare?, a ţipat Grăbitu, arătându-i o măsea de-a lui într-un colţ al gurii.

– Nicio grijă! Ţi-o scoate do’n doctor.

– Nu a mea, bre! A matale, şi i-am pus degetul pe gură localizând problema.

– A, nu! E din plastic. Cam scârţâie şi mă strânge când mănânc agude. Îmi fac gura pungă din plastic.

– Aşa este. Bătrâneţea. Dinţi nu, auz nu, păr nu… Ce să-i faci? Nu că vreau să par…

– Nu, că păr am. Mai am păr. Am şi-un gutui, şi-un nuc…

– Sanchi! Te faci că le potriveşti în freză. Ai livadă, da’ na-i dinţi.

– Mda. Aşa este. O să mă duc la cei sfinţi mâine-poimâine şi o să le duc doru’. N-are cine să-i culeagă.

– Nu-i păcat de bătrâneţea matale? Uite, tot aşa un unchi de-al meu a venit la dentist să-şi pilească proteza. Era om în putere, ce să mai! Şi când să i-o scoată doctoru’, hap! s-a dus pe gât. S-a zbătut un pic şi gata. Mi-a lăsat moştenire două hectare de livadă.

Moşu Lică s-a scuturat un pic a răcoare de mormânt şi şi-a pipăit buzunarele.

– Mie nu mi-e frică. Am mai fost la dentist. O ţin în buzunar să n-o scap din gură.

– Rău. Rău faci! Nu e bine. Uite, tot aşa, un văr de-a lu’ tata a venit la dentist cu proteza-n buzunar, aşa ca mata, ei, şi s-a împiedicat de o treaptă, s-a lovit de-o bară, a intrat cu capu’     într-un geam, a pierdut un ochi, şi-a tăiat o venă, a căzut pe spate că nu mai vedea, şi-a rupt o coastă, cotu’ i s-a fracturat în două, limba şi-a înghiţit-o…

– Şi?

− Şi acum e deja putrezit. E de vreo şase ani treaba asta.

– Proteza. Ce-a făcut cu ea?

– I-a pus-o la cap, că gură nu mai avea săracu’. Zău, neaaa!… Cu improvizaţiile astea nu te joci.

Moşu Lică nu părea chiar aşa de speriat. S-a ridicat bătrâneşte şi a dat să plece.

– Ce faci? Pleci?

– Da. Am o impresie că n-am legat bine căţeaua. Parcă o aud cum latră aiurea la lună.

– Hai, du-te! Îţi ţin eu rându’.

Grăbitu și-a frecat mâinele bucuros c-a scăpat şi de ultimul pacient. Când să le frece a doua oară, pe uşa cabinetului iese un pacient cu mâna la gură, mulţumit de prestaţie. Pe aceeaşi uşă apare şi capul doctorului.

– Următorul!, a făcut apel gura capului tocmai ivit, dar ochii aceluiaşi cap îl văd pe Grăbitu. A, tu erai? Nu mai e niciun pacient?

– Nimeni. De vreo jumătate de oră n-a mai intrat nimeni… Ce spuneţi? Pot să încep?

– Păi, hai să!… Să pun ”închis” şi te-apuci de treabă. Termini azi?

– Normal. D-aia am venit mai devreme. Am şi eu o treabă în seara asta. Dau un glet şi cât se usucă pun şi faianţa.

– Bun. Atunci, ce să mai o lungim. Dă-i bătaie!… Auzi? Da’ chiar nu a mai venit nimeni, niciun pacient? Aveam nişte programări.

– Nimeni, do’n doctor. Eu şi cu sculele mele am stat pe hol să terminaţi o juma’ de oră, cam aşa. Şi n-a intrat nimeni.

– Da? Da’ dânsul cine este?

Grăbitu s-a întors brusc şi în spatele lui se afla Moşu Lică. Brusc, se şi sperie. Bătrânul uitase parcă ceva.

– M-am întors să-i spun omului ăsta pe care îl cred un meseriaş serios şi precaut, că tot aşa, am şi eu un nepot, tot zugrav, şi tot la un cabinet a venit cu o lucrare. Bietu’ de el! S-a urcat pe scăriţă să dea tavanul, a alunecat, şi-a prins piciorul stâng strâmb, şi-a rupt o mână, şi-a spart nasul… Băiat tânăr.

– Şi, şi, şi?, a bâlbâit nişte ”şi”-uri Grăbitu.

– Şi acum e la spitalu’ de nebuni, că i-a căzut şi tavanu-n cap. Asta e!, a finalizat Moşu Lică această poveste, dar şi durerea mea de măsele. Gata! Mă duc să plătesc factura la lumină. Cea de la gaze am să o plătesc în altă poveste. Pa!

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.