Dorința de putere naște monștri: recital Dan Condurache la Teatrul Național Radiofonic

1311
dramele-puterii-recital-dan-condurache-teatrul-national-radiofonic

Ştefăniţă Vodă, Caligula, Goetz, Arturo Ui, Ducele de Gloucester, cinci roluri diferite subsumate aceleiași teme în recitalul „Dramele puterii”. Cinci personaje în interpretarea actorului Dan Condurache, duminică, 18 iunie 2017, la ora 14.00, la Radio România CulturalRegia artistică: Cristian Munteanu. Recitalul difuzat în premieră duminică, 26 septembrie 2004, pe același post, cuprinde fragmente din piesele: ”Viforul” de Barbu Ştefănescu Delavrancea, ”Caligula” de Albert Camus, ”Diavolul şi bunul Dumnezeu” de Jean-Paul Sartre, ”Ascensiunea lui Arturo Ui trebuie oprită” de Bertolt Brecht, ”Richard al III-lea” de William Shakespeare. Dan Condurache interpretează rolurile: Ştefăniţă Vodă, Caligula, Goetz, Arturo Ui, Ducele de Gloucester. În celelalte roluri: Constantin Dinulescu, Sorin Gheorghiu, Ion Chelaru, Dumitru Chesa, Petre Moraru, Virginia Mirea, Mihai Dinvale, Irina Mazanitis. Regia de montaj: Dana Lupu şi Robert Vasiliţă. Regia de studio: Janina Dicu. Regia muzicală: George Marcu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Realizatori: Costin Tuchilă şi Puşa Roth.

dan-condurache
Dan Condurache

”Dramele puterii” a deschis în toamna lui 2004 seria de recitaluri în care același actor interpretează cinci roluri diferite într-un spectacol de teatru radiofonic construit pe ideea de a sintetiza o temă foarte frecventată în dramaturgia universală sau tipologia unor personaje.

Dorinţa de putere, lupta pentru putere, exercitarea propriu-zisă a puterii pot naşte monştri. Exemplele nu sunt puţine în istorie şi, mai ales, nu sunt puţine în literatura dramatică. Dintre toate genurile, teatrul este cel mai permeabil la această temă, a puterii, dintr-un motiv lesne de înţeles: ea oferă premisele unor conflicte puternice, teatralitatea fiind astfel asigurată. Iar dacă ar trebui să inventariem personajele care o ilustrează, ar rezulta o galerie uriaşă de tipuri şi caractere, de eroi reali sau imaginari care, la prima vedere, sunt prea diferiţi pentru a fi reuniţi într-o singură matcă, oricât de cuprinzătoare. Şi totuşi, există suficiente punţi de legătură între aceste personaje de teatru care trăiesc fascinaţia puterii, indiferent de epocă, de tipurile de conflict, de rezolvarea dramatică, de abordarea stilistică. Iar legătura nu o asigură întotdeauna psihologia lor, care poate fi până la un punct comună, nici faptele abominabile pe care le săvârşesc. Pentru Tudor Vianu, a face tipologia operelor de artă înseamnă a le grupa după ”similitudinea structurii lor’’. A face tipologia unui personaj este poate chiar mai complicat, pentru că aici nu structura comună (psihologică, morală, socială) oferă posibilitatea de a pune accentul, ci tocmai diferenţele. Altfel, ar însemna să reducem totul la un tipar, ceea ce ar fi fără îndoială plictisitor.

Imparatul Caligula
Caligula

Fragmentele alese din cele cinci piese sunt semnificative pentru tipul distinct reprezentat de fiecare dintre aceste personaje şi pentru problematica exprimată prin ele. Sunt forme diferite de a înfăţişa drama puterii şi monstruozitatea pe care ea o generează. Epigon al marelui Ştefan, complexat de gloria postumă a acestuia, Ştefăniţă nu e un mic despot nebun, ci un ins perfid care recurge la acte extreme în lipsa soluţiei politice. Prin împăratul roman Caligula (37–41 d.Hr.), Camus şi-a propus să simbolizeze ”«omul absurd», fiinţa lucidă, conştientă de precaritatea condiţiei umane.” Dar încercarea lui de a afla logica existenţei şi de a anihila injustiţia se transformă în monstruozitate. ”Dacă adevărul lui Caligula – scrie Camus – este de a se revolta împotriva destinului, eroarea sa este de a-i nega pe oameni. Nu poţi distruge totul totul fără să te distrugi pe tine însuţi. […] Este vorba, aşadar, de o tragedie a inteligenţei.’’ Bastardul aventurier Goetz (Goetz von Berlichingen, conducător al războiului ţărănesc din Germania, 1524–1525) este şi el un geniu al răului, prin care Sartre dezbate ideea ”inexistenţei binelui şi a răului în cadrul libertăţii absolute a omului.” ”Dumnezeu a murit”, proclamă Goetz. Diavolul şi Dumnezeu au pentru el aceeaşi valoare. Şeful de gangsteri din Chicago, Arturo Ui, este caricatura lui Hitler, marionetă sinistră şi cinică prin care dramaturgul îşi propune să explice substratul social al ascensiunii Führer-ului. Ducele de Gloucester, devenit Richard al III-lea, concentrează toate trăsăturile odioase în lupta pentru putere, cu o inteligenţă diabolică, fiind cu atât mai monstruos, cu cât e conştient de gravitatea crimelor sale.

Un singur actor, Dan Condurache, întruchipează radiofonic aceste personaje celebre, în regia lui Cristian Munteanu. Alegerea noastră a fost, credem, întru totul justificată. La vârsta deplinei maturităţi artistice, Dan Condurache are certe disponibilităţi expresive pentru interpretarea acestor tipuri de personaje care ilustrează dramele puterii.

Pușa Roth

teatru-radiofonic-pusa-roth-costin-tuchila-recitaluri-mari-actori

Scala și escalele puterii

Cronică de teatru radiofonic de Cristina Chirvasierecital-dan-condurache-performanta-interpretativa

Derapajele gândirii şi iraţionalul afectiv au în alcătuirea lor formule care aruncă peste realitate umbre ireconciliabile. Drumul de la cădere la virtute pare de nestrăbătut în absenţa unei diagnoze conştiincioase. Puterea exemplului pozitiv în atare circumstanţe devine iluzorie, pierzându-şi delimitările fireşti. Ce se întâmplă în acest context? Se nasc dorinţe extreme, impulsuri contrare compulsivului şi direcţii găunoase.

Când vorbeşti despre dorinţa de putere gândul alunecă cu uşurinţă la cădere. Acea cădere luciferică despre care filozoful Francis Bacon credea că afectează omul ”bolnav” de putere. Această dramă a spiritului, care distruge din temelie condiţionarea la dumnezeire, a ”atins” corzile dramatugiei universale, stârnind pârghiile unor incontestabile capodopere literare.

Condiţia esenţială a teatralităţii constă în obligativitatea conflictului. Un conflict solid care să determine contexte veritabile. Dramaturgia europeană tezaurizeză cu largheţe texte ”puternice” devenite repere prin abordarea unor tipologii caracteriale strălucite.

[În 2004] Teatrul Naţional Radiofonic propunea o serie de emisiuni memorabile, alcătuite sub o denumire care conţine în sine tente dramaturgice: Cinci personaje în interpretarea unui actor. Realizatorii acesteia, Puşa Roth şi Costin Tuchilă, au ales pentru debut o suită de fragmente de o splendidă bogăţiei dramatică, prilejuindu-i actorului Dan Condurache întâlniri sau reîntâlniri cu cinci dintre marile personaje ale dramaturgiei europene. Toate acestea sub un titlu ofertant nu numai din prisma teatralului, ci şi a problematicii. Dramele puterii”, în regia mult regretatului Cristian Munteanu, sintetizează radiofonic inconfundabilele concepte ale dorinţei de putere şi glorie. Puterea ca treaptă pentru dobândirea gloriei, fie ea şi personală. Acea putere care corupe inevitabil raţiunea, după cum opina Kant.

Cristian Munteanu regizor
Cristian Munteanu

Suita celor cinci fragmente dramatice debutează cu scena VII din cel de-al treilea act al dramei istorice Viforul”, parte a celebrei trilogii moldoveneşti ”pregustate” pe îndelete de Delavrancea. Ştefăniţă Vodă, ”epigon al marelui Ştefan” după cum îl numesc cei doi realizatori în preambul, îşi găseşte nu numai tipologic, ci mai cu seamă structural formula interpretativă ideală în impulsurile agile şi restitutorii ale originalului Dan Condurache. Calea de acces la acest personaj blamat istoriceşte, dar iubit de teatralişti, pe care Dan Condurache o intuieşte scanându-i cu acribia-i proverbială tensiunile şi ritmul, este apropiată nihiliştilor lui Dostoievski care vieţuiau după formula ”totul e permis”. Maniera fecund descriptivă la care Dan Condurache face apel este definitorie pentru raportarea dramatică la perfidul şi poate chiar revoluţionarul personaj al lui Delavrancea. Îndeobşte dialogul pe care îl poartă Ştefăniţă Vodă cu hatmanul Luca Arbore defineşte talentul dramatic al autorului. Scăderile şi creşterile bizarului personaj, nedreptăţit de istorie şi până la urmă chiar şi de istorici, sunt enunţate prin extraordinara interpretare a lui Dan Condurache, ridicând poetica oratorică a autorului la rangul unei enunţări artistice unice. Actorul Constantin Dinulescu pecetluieşte prin stilul său generos şi particular relaţia dintre cele două personaje. În glasul lui Arbore se simte acel maxim după care nu mai există decât resemnarea şi abandonul. Prin relaţionarea dintre cei doi actori rezolvarea dramatică îşi găseşte matca, marcând într-un chip de neuitat propunerea radiofonică a regizorului Cristian Munteanu.caligula

Pentru Dan Condurache, aşa cum declara într-un interviu, teatrul radiofonic este ”un antrenament teribil” pentru un actor. În ceea ce-l priveşte acest antrenament s-a transformat într-un cantonament viager. Prin glasul şi în interpretarea sa, de-a lungul a zeci de ani, au prins viaţă nenumărate personaje dintre cele mai importante ale dramaturgiei universale.

Ceea ce este marcant la acest proiect radiofonic, în afara alegerii interpretului desigur, este repertoriul caracterial. Următoarea ”escală” actoricească este destinată unuia dintre cele mai ”grele” personaje ale absurdului. Prototip al omului stupid care crede că poate suporta absurditatea suferinţei prin tiranie, o tiranie care aşa cum spune chiar personajul ”îşi transformă filozofia în cadavre”, Caius Caligula capătă un sens tolerabil prin glasul lui Dan Condurache. Sterilitatea existenţei omului care trăieşte haotic şi arbitrar, lăsat pradă propriei disperări, dobândeşte în acest fragment radiofonic o coerenţă care sugerează degradarea până la metamorfoză. Împovărat de dezumanizare, Caligula lui Condurache se desfată, lăfăindu-se în propriile umori ale unei suferinţe care nimiceşte funcţia gândirii. Această dramă se transformă pe neaşteptate într-o tragedie. O tragedie a inteligenţei, după cum spunea Costin Tuchilă în intermezzo-ul sinoptic.

Fabulosul personaj al lui Camus, prin glasul lui Dan Condurache, captivează prin ”defilarea” unor atribute al absurdului care nu numai că nu consolează, ci până la urmă sunt declanşatoare ale unor probleme de conştiinţă. Caligula, în propunerea lui Cristian Munteanu, este un copil. Un copil răzgâiat, care se revoltă împotriva vieţii şi a morţii. Un zgâmboi surescitat şi neastâmpărat care are nevoie ”de lună, de fericire, de nemurire, de orice lucru, oricât de nebunesc” numai să nu aparţină acestei lumi. ”Lecţia de libertate” pe care i-o dă Caligula Caesoniei (interpretată admirabil de Virginia Mirea) este în fapt o pledoarie pentru lume. O pledoarie pentru o lume „lipsită de orice importanţă”. Cele trei scene alese de realizatori sunt edificatoare pentru traiectoria personajului. Întâlnirea dintre Caesonia, Helicon (ale cărui acorduri tipologice au fost perfect intuite de Mihai Dinvale), Scipion (interpretat cu fineţe de Petre Moraru) şi Caligula este plină de vibraţie, redând fără cusur sensurile dramaturgiei camusiene.

goetz-von-berlichingen
Goetz von Berlichingen

”Dumnezeu este singurătatea oamenilor. Nu mai există cer, nu mai există infern, există numai pământul.” Acestea sunt cuvintele unuia dintre cele mai interesante personaje ale lui Sartre, maleficul Goetz von Berlichingen. Frustratul Goetz joacă într-o comedie a binelui, o „comedie” născocită de mintea lui bolnavă în care Dumnezeu nu există. Pendularea onirică a personajului principal al piesei Diavolul şi bunul Dumnezeuscrisă de Jean-Paul Sartre şi reprezentată la Teatrul Antoine în vara anului 1951, vorbeşte despre inexistenţa binelui şi răului. Monologul de la sfârşitul piesei este edificator pentru exemplificarea libertăţii solitare a lui Goetz. Avându-i din nou ”parteneri de undă” pe Mihai Dinvale (Heinrich) şi Virginia Mirea (Hilda), Dan Condurache face din Goetz un condamnat la rătăcire, anchilozat de propriile-i gânduri şi slăbiciuni. Din spatele cuvintelor rostite răzbate acea singurătate a omului „paralizat” de nefericire, stăpân samavolnic al tăcerii şi care nu mai este capabil să audă muzica sufletului.

arturo-ui
Arturo Ui

Cap al unei bande de gangsteri din Chicago, Arturo Ui din piesa Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită, semnată de Bertolt Brecht este reprezentarea ridicolă a lui Hitler. Partitura actoricească a acestui personaj i-a dat prilejul lui Dan Condurache să creeze un rol veritabil. De altfel, se spune despre cel care a revoluţionat teatrul secolului XX că a rămas în istoria dramaturgiei în special pentru faptul că a creat personaje remarcabile, concentrate pe trăsături grave, sinistre, de-a dreptul monstruoase. Textul lui Brecht a fost arareori ales în repertoriile teatrelor româneşti pentru faptul că nu este comod. M-a bucurat alegerea ”lecţiei de oratorie” pentru exemplificarea dinamicii puterii care are ca substrat o ascensiune socială bizară şi sângeroasă. Remarcabil este felul în care Dan Condurache a surprins efectul ”devastator” al caracterului personajului său asupra Actorului (interpretat cu aceeaşi generozitate de Constantin Dinulescu) şi a lui Givola (adus în undă cu şarm şi convingere de Ion Chelaru).

actorul dan condurache

Parcursul dramaturgic pe care Teatrul Naţional Radiofonic l-a propus se încheie cu un personaj care este în sine un corolar al tuturor celor patru de dinainte, o „sumă” a diabolicului, hidoşeniei şi a cruzimii. Ducele de Gloucester, poreclit Richard cel Cocoşat, din tragedia shakespeariană Richard al III-lea. În interpretarea lui Dan Condurache, maleficul Richard concentrează toate ingredientele unei vieţi supuse tragicului. Richard cel pocit se sufocă prin propria-i lipsă de conştiinţă. Tot acest ”buchet” de trăsături negative se conturează pe deplin, în opoziţie fiind cu rafinata interpretare a văduvei Lady Anne de către actriţa Irina Mazanitis. Dorinţa de distrugere însoţită de spiritul răzbunării este cheia dramaturgică pe care Dan Condurache o intuieşte fără greş. Miza acestei ”chei” încarnează dezumanizarea unei lumi fără ”vestă de salvare”.

Propunerea Teatrului Naţional Radiofonic se încheie aici. Frâiele ”poveştii”, înlănţuite fragmentar în chip desluşit, se eliberează, iar această ”paradă a puterii” în linie de… cvintă capătă valoare recuperatorie. Călătoria prin universul teatrului european se sfârşeşte nu înainte însă de a elibera ”garniturile” teatrale ale existenţialismului. Cei cinci condamnaţi la rătăcire vor ”bântui” fără oprire scenele şi undele de aici sau de aiurea. Şi cu toate acestea ceva din traseul lor s-a schimbat. Această devoalare radiofonică a absurdului a marcat fără doar şi poate publicul ascultător, demonstrându-i că într-adevăr se poate face teatru autentic doar cu o… undă, un actor şi o idee.

Revista Teatrală Radio, 10 mai 2014

Grafică, ilustrații și editare multimedia: Costin Tuchilă.

Arhiva Theatrum

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.