”Două piese de Shakespeare la București” de Gheorghe Miletineanu

163
”Zadarnicele chinuri ale dragostei” de William Shakespeare, regia Andrei Șerban, Teatrul ”Bulandra” din București. Fotografie de Mihaela Petre
”Zadarnicele chinuri ale dragostei” de William Shakespeare, regia Andrei Șerban, Teatrul ”Bulandra” din București. Fotografie de Mihaela Petre

cronica de teatru logo leviathan”Zadarnicele chinuri ale dragostei” sunt o comedie timpurie a lui Shakespeare. Se crede că a fost scrisă pe la mijlocul anilor 1590 și se mai crede că a fost scrisă pentru o reprezentație la Inns of Court, în prezența reginei Elisabeta I-a. Inns of Court era una din cele patru asociații de juriști din Londra. Se presupune că la începutul istoriei ei scenice piesa a fost reprezentată înaintea unui public de studenți, ceea ce ar constitui o explicație pentru poate cea mai evidentă trăsătură distinctivă a piesei – numeroasele jocuri de cuvinte din text, numeroasele scamatorii lexicale (precum cuvântul de o lungime neobișnuită, ”honorificabilitudinitatibus”) și stilistice și numeroasele aluzii culturale – toate aceste rafinamente formale corespund gustului și preferințelor unui public de cărturari.

Publicată în quarto în 1598, foaia de titlu sugerează că ar fi existat o versiune mai veche a piesei, care versiune a fost revizuită. Nu s-au depistat surse ale inspirației lui Shakespeare pentru scrierea acestei piese, dar figurile istorice centrale erau binecunoscute publicului vremii sale. Se știe că a existat o urmare a acestei piese,Love’s Labour’s Won”, dar această urmare s-a pierdut.

”Zadarnicele chinuri” mai au câteva însușiri prin care se deosebesc de restul creațiilor shakespeariene. Una dintre aceste trăsături este faptul că la un moment dat în piesă se anunță decesul regelui Franței, tatăl uneia dintre eroine, iar acest anunț schimbă pe neașteptate cursul acțiunii, schimbând în mod drastic și starea de spirit pe care o transmite piesa; comedia se întunecă brusc, căpătând accente de dramă.

Mai trebuie adăugată o trăsătură la cele enumerate mai înainte. Oscar Wilde scrie undeva că în toată dramaturgia lui Shakespeare nu există decât două personaje ale căror caractere nu sunt individualizate – acestea sunt Rosencrantz și Guildenstern în Hamlet”, fiindcă amândoi sunt delatori. Or, printre personajele Zadarnicelor chinuri”, inclusiv personajele istorice din această piesă, numai Berowne are un caracter care nu poate fi confundat cu al altora (Berowne fiind și un rol ispititor pentru orice actor) și, eventual, don Adriano de Armado, fiindcă e spaniol.

”Zadarnicele chinuri ale dragostei” au incitat de-a lungul vremii numeroși oameni de cultură și numeroși profesioniști importanți ai teatrului. Piesa a inspirat un poem al lui Alfred Tennyson și apoi, prin acest poem, o operă comică de Gilbert și Sullivan. Thomas Mann în Doctor Faustus” îi atribuie eroului său proiectul de a scrie o operă inspirată de această piesă. O operă după piesă a fost într-adevăr compusă și jucată în 1973, cu un libret de W. H. Auden și Chester Kallman. Piesa a inspirat și un musical. Laurence Olivier a montat piesa la Teatrul Național, în anul 2000 Kenneth Branagh a ecranizat-o – fără prea mare succes. Peter Brook a pus în scenă această piesă, cu enorm succes, pe când avea 20 de ani. Lev Dodin a montat-o la maturitate.

Încerc să-mi explic mie însumi interesul constant al oamenilor de teatru pentru această piesă ciudată și imperfectă.

Chestiunea poate fi eludată printr-un răspuns convențional de tipul: ”când e vorba de genii, chiar și imperfecțiunile lor sunt incitante”. Însă ne apropiem, poate, de o explicație plauzibilă atunci când afirmăm că imperfecțiunile piesei reprezintă o provocare pentru interpreți, a căror măiestrie e pusă la încercare de dificultățile pe care le prezintă textul. Cea mai importantă dintre aceste dificultăți este îmbinarea de comedie și de dramă pe care ea o conține în țesătura ei.

Comentând un spectacol cu Zadarnicele chinuri” pus în scenă la Royal Shakespeare Theatre în 1994, cunoscutul critic Michael Billington scria: ”Cu cât revăd mai mult Zadarnicele chinuri ale dragostei, cu atât mai mult mă gândesc că este cea mai fermecătoare comedie a lui Shakespeare. Ea celebrează și satisface în același timp exuberanța lingvistică, explorează tranziția adesea dureroasă de la tinerețe la maturitate, și ne amintește că suntem cu toții muritori.”

Care e subiectul acestei piese?

Ferdinand, regele Navarrei, și trei nobili de la curtea acestuia jură să nu aibă de-a face cu femei timp de trei ani, timp în care se vor dedica studiilor și vor posti. La curtea lui Ferdinand apar prințesa Franței și trei însoțitoare ale acesteia. Regele Ferdinand le poftește să-și instaleze corturile în câmp. Dar în timp ce vizitează doamnele acolo, Ferdinand se îndrăgostește de prințesă și cei trei nobili – de doamnele care o însoțesc. Cei patru aristocrați se spionează reciproc și descoperă că toți patru și-au călcat jurământul. Ca urmare, ei decid să curteze doamnele deghizați în moscoviți. Un curtean din suita prințesei află de acest plan și le previne pe doamne, care, la rândul lor, hotărăsc să inducă în eroare bărbații preluând fiecare rolul unei alteia din grup.

Odată reveniți toți la identitățile lor reale, cei opt tineri sunt gata să se bucure de spectacolul pe care dascălul Holofernes e gata să-l prezinte în fața lor, când pe neașteptate li se comunică vestea că regele Franței, tatăl prințesei, a murit. Prințesa îndoliată și însoțitoarele ei își anunță admiratorii că ei vor trebui să aștepte un an și o zi până când se vor putea bucura, dacă vor rămâne credincioși iubitelor lor, de consimțământul acestora la căsătorie. Un an de abstinență nu e cea mai mare plăcere care se poate oferi unor îndrăgostiți.

M-am limitat în relatarea acțiunii piesei la principalul ei fir narativ. Piesa conține câteva linii narative secundare, în care motivele ei centrale apar în diverse variațiuni – dorința sexuală bărbătească, opoziția dintre instinct și rațiune, ca și opoziția dintre realitate și fantezie.

”Zadarnicele chinuri ale dragoste”. Foto: Mihaela Petre
”Zadarnicele chinuri ale dragoste”. Foto: Mihaela Petre

Era de așteptat ca un regizor cu prestigiul lui Andrei Șerban să atace într-o bună zi această cu totul deosebită partitură shakespeariană. A făcut-o acum, la Teatrul ”Bulandra”. Conform unui trend pe care l-am semnalat recent, regizorul nu a adoptat frumoasa traducere a lui Ion Frunzetti și Dan Grigorescu, apreciată, bănuiesc, ca învechită, ci o traducere a Luciei Verona și a lui Horia Gârbea, ”adusă la zi”. Eu unul, când aud câte un personaj shakespearian exclamând ”Exact!”, sau rostind sintagma idiolectică ”pe bune”, îmi simt auzul zgâriat.

Decorul spectacolului (Octavian Neculai) este un pavilion rectangular pictat în culori vii cu o pictură pe care aș numi-o expresionistă – nu e limpede ce reprezintă; întregul decor e acoperit de graffiti, așa cum tot Bucureștiul e acoperit de graffiti (numai pe soclul statuii ecvestre a lui Carol al II-lea n-am văzut zmângăleli colorate); la curte sunt, montate pe perete, niște scări; la grădină se află un copac scorburos nu prea înalt pe care actorii se cațără periodic, și ale cărui crengi sunt flexibile, când și când actorii le îndoaie și le apleacă spre pământ sau le înalță către cer; s-ar putea ca procedurile astea să aibă un caracter simbolic, dar în ce ar consta acesta îmi scapă. Din spatele pavilionului apar din când în când, deasupra marginii lui superioare, unul sau altul din eroii piesei.

Costumele (Edita Lupea), bineînțeles moderne, sunt simple și frumoase.

Spectacolul lui Andrei Șerban este pus în scenă de către un profesionist versat, pentru care nici unul din resorturile de manevrat într-o montare nu reprezintă o taină. O știință consumată a tuturor efectelor se face simțită în spectacol. E uimitor, de pildă, modul în care Șerban asigură tranzițiile de la comedie la dramă ori de câte ori o asemenea trecere e necesară: câteva clipe de bruscă tăcere totală, destul ca să înghețe în așteptare sala, apoi o schimbare totală de ton în vorbirea celui care rupe, grav, tăcerea; procedeul e reluat de câteva ori în spectacol și e de fiecare dată eficace. Mostrele de virtuozitate regizorală abundă în montare. Toate mizanscenele sunt elaborate cu grijă, sunt elegante și expresive. Ritmurile spectacolului sunt atent supravegheate. Elementele auxiliare – muzica, luminile (creația regizorului, conform trendului actual) – toate servesc eficient ideile piesei.

zad chinuri

Necazul e că toată această extraordinară pricepere teatrală nu creează viață scenică autentică. Actorii care apar în spectacol nu se dedau la giumbușlucuri, asta e vrednic de toată lauda, dar voioșia lor nu e cu adevărat tinerească, nici frustrările lor nu inspiră compasiune și nici tristețea lor nu e molipsitoare. Tema dorinței, a dorinței fizice, trupești – nervul central al piesei – e, bineînțeles, marcată cu grijă în spectacol, dar pasiune autentică nu exprimă jocul nici unuia dintre interpreți, nici măcar al lui Șerban Pavlu în rolul lui Berowne. În absența spontaneității actoricești, multe dintre cele care par gândite de regizor, și gândite bine, sunt enunțate în spectacol cu limpezime, dar nu produc impactul scontat, amortizate cum sunt de o excesivă rigoare, de prea mult calcul regizoral. Nu pot să nu notez, în treacăt, construcția defectuoasă de către Constantin Dogioiu a accentului spaniol pe care se cere să-l aibă don Adriano de Armada, fiindcă această nedibăcie anihilează tot hazul personajului.

Spectacolul lui Andrei Șerban invită la admirație pentru regizor, dar nu înveselește cu adevărat, și nu e nici cu adevărat mișcător. Bijuteriile din sticlă de Gablonz sunt incontestabil bijuterii, și adesea superbe, dar ele n-au sclipirea diamantelor adevărate.

Întâmplător, chiar a doua zi după ce am văzut Zadarnicele și frustrantele chinuri de la Teatrul ”Bulandra”, am văzut la Teatrul Național ”Regele Lear”, montat de David Doiashvili, o altă stea a regiei de teatru moderne. Mă consider un critic consecvent în criteriile estetice după care se conduce și în gusturile lui și cine a remarcat această consecvență va fi desigur uimit că spectacolul de la Național mi-a plăcut, și chiar foarte tare. Eu însumi am fost și sunt în continuare uimit.

Sunt în spectacolul acesta zeci de lucruri pentru mine foarte enervante, pe care nu puteam, nu pot să mi le ascund mie însumi. S-a descoperit de-a lungul anilor că în traducerea, socotită cândva exemplară, a lui Mihnea Gheorghiu sunt destule erori și destule nedibăcii. Dar capodopera lui Shakespeare merita o traducere mai îngrijită decât cea adoptată în spectacol, probabil întreprinsă anume pentru această montare, a Violetei Popa, traducere pe care am auzit-o (cum se putea altfel?) într-o ”versiune scenică” a Mașei Dinescu; versiunea asta se supune, evident, trendului știut de a ”moderniza” limba traducerilor de piese clasice, coborând poezia lor la nivelul limbii vorbite azi în viața cotidiană.

Începutul montării, filmat ca un reportaj de televiziune în care bufonul regelui anunță invitații la ceremonia împărțelii regatului, nu-i decât un deja răsuflat clișeu la modă, despre care am și scris nu demult, ca și automobilele din secvența filmată, smartphoanele etc. De altfel montarea nici nu izbutește, din fericire, să fie consecventă cu acest clișeu. Deși în costume moderne (deosebit de expresive, și menținute într-o gamă cromatică unitară – Liliana Cenean), spectacolul își amintește treptat că tragedia se inspiră din cronicile lui Holinshed și că e vorba de un rege semi-legendar.

Literele care coboară de la pod și urcă înapoi la pod formând bizarul cuvânt KINGLEAR mi s-au părut o sclifoseală regizorală, fals brechtiană, fără nici un sens. Ansamblul decorului alb conceput de regizor pare simplu (nu și comod), dar pe măsură ce se desfășoară spectacolul podelele unor practicabile se ridică în chip de capace ale unor bazine cu apă, perfect inutile, chiar dacă e spectaculos să vezi din când în când câte-un actor făcând bâldâbâc și împrăștiind împrejur jerbe de apă. Luminile spectacolului (cer iertare: ”lighting designul”) sunt create, ca și pentru Zadarnicele chinuri”, de către regizor; câteva dintre soluții sunt într-adevăr superbe, altele sunt cu totul de prisos – replica și manevra de lumini, iar și iar, într-o interminabilă succesiune monotonă, sunt o combinație pur și simplu obositoare. Muzica originală a spectacolului (Nicoloz Rachveli Memanishvili) e frumoasă, e și sugestivă și în multe scene contribuie substanțial la crearea atmosferei necesare; dar de nu mai puține ori ea e cu totul de prisos, transformă scenele în melodeclamație ieftină și împiedică publicul să urmărească textul.

În rezumat, Doiashvili pare a fi unul din acei regizori foarte inventivi care n-au puterea necesară să renunțe uneori la câte una din ideile lor; spectacolul e foarte încărcat, extrem de încărcat, de-a dreptul baroc. Din cauza mulțimii de născociri regizorale, se pierd, la grămadă, momente foarte importante ale tragediei, ca, de exemplu, relația dintre Edmund și cele două surori ticăloase.

Sunt în spectacol opțiuni regizorale indescifrabile pentru mine, ca de pildă ideea de a-l face pe ducele de Albany, unul dintre rarii oameni de treabă din piesă, soțul mizerabilei Goneril, un infirm în scaun cu rotile, un paralitic căruia nevasta trebuie să-i dea să mănânce cu lingurița.

M-am bucurat, firește, că regizorul a găsit o modalitate plauzibilă de a extinde oleacă rolul Bufonului regelui, care, după cum se știe, dispare inexplicabil din textul shakespearian imediat după faimoasa scenă a furtunii. Și cum Marius Manole dă o interpretare foarte personală și foarte convingătoare rolului (cu totul diferită de cea, neuitată, dată odinioară de Constantin Rauțchi), bucuria mea a fost dublă. Mi s-a părut în schimb regretabilă, într-un spectacol care trebuie să fi fost oricum foarte costisitor, suprimarea suitei lui Lear – prezența bandei de soldățoi dezlănțuiți din montarea lui Peter Brook lumina în chip lămuritor împotrivirea celor două fiice ingrate la existența și la proporțiile acestei suite.

Dacă atâtea și atâtea lucruri m-au supărat în acest Lear” al Naționalului bucureștean, cum se face că spectacolul totuși mi-a plăcut, și chiar foarte tare?

Acest Rege Lear” – nu sunt sigur că mi se va accepta formularea – merge direct la măruntaiele spectatorului. Impactul emoțional al montării e formidabil. Sunt momente în ea în care ți se taie răsuflarea din cauză că realizezi, parcă pentru prima dată, nesfârșita suferință omenească înmagazinată de marele Will în această teribilă tragedie. Mi-a produs aproape durere fizică să-l văd pe bătrânul Lear expediat ca o minge de Goneril la Regan și de Regan la Goneril, deși cunoșteam perfect situația asta dinainte. Știam că Lear rostește cumplite imprecații în furtună, dar parcă niciodată urgia și blestemele nu m-au tulburat ca de data asta. Am văzut mai mulți regi Lear purtând cunună de flori, dar parcă niciodată nu m-a frapat cu adevărat că durerea l-a scos pe nefericitul rigă din minți. Iar scena în care Gloucester, orb, dorind să pună capăt zilelor lui, se crede condus la marginea unei prăpastii de către fiul pe care nu-l recunoaște mi s-a părut mai sfâșietoare ca oricând.

Da, e ceva visceral în acest spectacol, da, pe această cale îl copleșește el pe spectator. Știu, se poate discuta îndelung dacă imaginile shakespeariene nu acuză reaua întocmire a lumii și păcatele omenești pe o cale intelectuală mai subtilă decât producerea nemijlocită de groază și de milă. Dar, ce să fac, spectacolul de la Național stârnește și groază, și milă. Ca spectator nu te poți nicicum feri de ele. Nu asta a numit Aristotel katharsis? Piesa nu e trădată prin spectacol, e slujită de el. Iar dacă un spectacol mă constrânge să văd scene pe care le cunosc ca și cum le-aș vedea pentru prima oară, asta înseamnă că, oricâte nonsensuri ar cuprinde acel spectacol, el își atinge scopul.

Mă aflu într-o relație îndelungată cu tragedia aceasta a lui Shakespeare, citită în adolescență, văzută pentru prima oară pe scenă într-un spectacol în care rolul titular era jucat de George Storin și din care țin încă minte anumite personaje și anumite scene (George Ciprian era extraordinar în rolul lui Kent), revăzută în neuitata montare a lui Peter Brook cu Paul Scofield, hemingwayian în rolul regelui și – după mulți ani – cu Derek Jacobi, despre care am scris la timpul său: Regele Lear al lui Derek Jacobi nu pare să înţeleagă nimic din nenorocirea care i se întâmplă, nici să simtă vreo vinovăţie pentru această nenorocire, nici să se identifice cu adevărat cu acei dezmoşteniţi ai soartei alături de care se trezeşte acum, după ce a renunţat la tron. Tot ce realizează el e că e privat de ceva ce i se cuvine. Şi umilit. Iar singurul adăpost faţă de această teribilă constatare e nebunia. Nebunia pe care o joacă Derek Jacobi este totală, un refugiu inexpugnabil în faţa catastrofelor vieţii, un refuz total de a privi adevărul în faţă. Cununa de flori a acestui nebun e mai degrabă o coroană de spini. Nici chiar regretul nesfârşit, sfâşietor, de a o pierde pe Cordelia, care i-a redevenit scumpă, nu pare să trezească în el un sentiment de culpabilitate… Aş zice că nu e un Lear care descoperă tragice adevăruri omeneşti ale vieţii, ci un Lear pe care viaţa îl distruge fără a-i îngădui să descopere semnificaţia acestei distrugeri –  ceea ce nu e mai puţin înspăimîntător.” 

Relația îndelungată cu tragedia lui Shakespeare nu-mi simplifică însă recepția montării lui David Doiashvili, ci mi-o complică. Mă întreb dacă pot fi corect față de ea.

Au trecut 46 de ani, aproape o jumătate de secol – nu-mi vine să cred! – de când am văzut minunatul spectacol al regretatului Radu Penciulescu cu George Constantin în rolul regelui. L-am văzut acum pe fiul marelui actor în rolul în care i-am văzut cândva tatăl. Mihai Constantin seamănă uluitor cu taică-său – la față, la trup, la glas pare o reîncarnare a tatălui. Nu are – poate că nu are încă, nu știu – toate rafinamentele părintelui. Știu că nu toată lumea îl apreciază ca actor. Eu cred că a-l compara pe fiu cu tatăl nu e fair. Și mai cred că esențialul despre regele Lear Mihai Constantin reușește să-l spună. Cred că primul moment în care spectacolul lui Doiashvili m-a electrocutat, îndrăznesc să folosesc cuvântul ăsta, a fost momentul de după dezmoștenirea Cordeliei, când Mihai Constantin dă să plece și se întoarce din drum pășind către Cordelia, atras de fiica dezmoștenită ca de un magnet. După mai mulții regi Lear pe care i-am văzut purtând leșul Cordeliei pe brațe, intrarea lui Mihai Constantin cu Cordelia moartă pășind alături de el a fost un alt moment în care spectacolul m-a curentat. Dar momentul poate cel mai tulburător în interpretarea lui Constantin-junior este momentul, fundamental în piesă, când Lear mărturisește, recunoaște că ar fi trebuit să aibă mai multă grijă de năpăstuiții soartei. Sunt în teatru clipe de totală sinceritate care nu se uită.

Toate cele trei fiice ale regelui Lear (Monica Davidescu, Raluca Aprodu, Crina Semciuc) mi s-au părut a fi remarcabil interpretate, contele de Gloucester (Ioan Andrei Ionescu) și fiii lui (Istvan Teglas și Tudor Aaron Istodor) m-au impresionat mai puțin, dar de asta cred că se face vinovat și regizorul, furat, precum am spus, de propriile invenții. Personajul lui Oswald, de pildă, e una din victimele acestei neglijențe regizorale în privința anumitor roluri, el apare cam șters în spectacol; nu e corect din partea mea, îmi dau seama, dar impulsul lăuntric e mai puternic decât mine: până în ziua de azi îl țin minte în rolul ăsta pe Ovidiu Iuliu Moldovan; cu ce economie de mijloace, cu ce subtilitate o întrupa pe această canalie ipocrită, perfidă, primejdioasă; era de neuitat.

Voi fi reușit oare să explic de ce un spectacol cu destule neîmpliniri a reușit să mă cutremure?

Last, but not least. Spectacolul cuRegele Lear”, spectacolul despre care am scris, a fost jucat în premieră la Teatrul Național în decembrie 2016. Eu l-am văzut în mai 2019. Sala mare a teatrului nu era nici pe departe plină. E foarte păcat. Mi se spune, și am motive să cred ce mi se spune, că de regulă Teatrul Național, condus cu deplină competență de Ion Caramitru, parvine să umple cele șapte săli ale lui seară de seară; acum inaugurează o nouă ”sală”, pe acoperiș, în aer liber, pentru seri de vară senine. De un spectacol care are anvergura Regelui Lear” trebuie neapărat să aibă multă grijă, o grijă deosebită.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

1 COMENTARIU

  1. Cronicile semnate de domnul Gheorghe Miletineanu – fie că este vorba despre teatrul românesc, fie că este vorba despre teatrul israelian – sunt ca de obicei documentate, interesante, și bine scrise. Nu întotdeauna sunt de acord cu toate aprecierile dânsului, ceea ce se întâmplă și în acest caz cu spectacolul de la Bulandra regizat de Andrei Șerban pe care l-am văzut și eu acum două luni, dar nu pot decât să apreciez și să respect opiniile sale. Mulțumesc și pentru readucerea în memorie a ‘Regelui Lear’ de acum aproape o jumătate de secol, avându-l pe George Constatin în rolul principal. Prudent, am ocolit spectacolul din București de această dată, și cronica domnului Miletineanu pare să confirme că am avut dreptate.

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.