”Două spectacole muzicale de peste hotare” de Gheorghe Miletineanu

34
Charlotte Salomon, guașă din ”Viață? sau teatru?
Charlotte Salomon, guașă din ”Viață? sau teatru?”

cronica de teatru logo leviathanCharlotte Salomon s-a născut în 1917 la Berlin, într-o familie burgheză respectabilă și înstărită – și tatăl, și bunicul ei au fost medici. Tatăl a rămas văduv devreme (prima lui soție s-a sinucis în 1926) și fetița a crescut cu o mamă vitregă, Paula Lindberg. S-a vădit de timpuriu că Charlotte – care în 1933, după venirea lui Hitler la putere, a refuzat să mai meargă la școală și a rămas acasă – are un foarte pronunțat talent pentru desen și pentru pictură, și la un moment dat ea a urmat chiar, timp de doi ani, între 1936 și 1938, cursuri de specialitate la Vereinigte Staatsschulen für freie und angewandte Kunst (Școlile de stat reunite pentru artă liberă și aplicată) din Berlin.

Charlotte Salomon pictând în grădina, cca 1939
Charlotte Salomon pictând în grădina, cca 1939

A venit însă clipa când atmosfera a devenit în Germania primejdioasă pentru evrei și Charlotte a fost trimisă în sudul Franței, la bunici. Acolo, în localitatea Villefranche-sur-Mer, lângă Nice, Charlotte a elaborat, între 1941 și 1943, un ciclu de 784 de guașe, intitulat Viață? sau teatru? și subintitulat Ein Singspiel (adică o piesă pentru interpretat cu cântece). Ciclul (inițial el era alcătuit din peste 1300 de lucrări, dar Charlotte a operat o selecție a lucrărilor reprezentative, și a înlăturat din ciclu ceea ce nu i s-a părut relevant) înfățișează familia artistei – căci Charlotte era de-acum un artist cu o personalitate distinctă – tipurile pe care le întâlnise în existența ei berlineză și apoi în Franța, situații de viață observate ”pe viu”. O primă încadrare a guașelor Charlottei într-un curent anume din istoria artelor plastice le numește expresioniste; dar elementul realist din aceste guașe, elementul fantastic din ele și elementul grotesc mă fac să fiu prudent cu încadrarea asta; lucrările artistei, câte am apucat să văd, mie mi-i amintesc pe Vameșul Rousseau și pe Niko Pirosmani; cel mai aproape de adevăr mi se pare afirmația potrivit căreia ciclul de guașe al Charlottei este o operă de artă biografică modernă, exprimată într-un limbaj modern – el reprezintă un efort de a materializa ideea wagneriană a unui Gesamtkunstwerk, o operă de artă care să îmbine mijloacele de expresie ale mai multor arte, eventual pe ale tuturor, căci pictorița a adăugat desenelor ei texte, sugestii de melodii etc. În 1943 Charlotte a fost, totuși, denunțată, reținută și la 26 de ani a sfârșit gazată la Auschwitz-Birkenau. Se măritase, și era însărcinată în cinci luni.

Charlotte Salomon, Autoportret, guașă pe carton, 1940
Charlotte Salomon, Autoportret, guașă pe carton, 1940

Ciclul Viață? sau teatru?, pe care îl încredințase unui medic din Villefranche, doctorul Georges Moridis, cu precizarea ”Asta e toată viața mea!”, a fost descoperit după 1960, și a atras atenția asupra acestei a doua Anne Frank. Marc Chagall a fost foarte impresionat de acest ciclu. Acesta a inspirat o operă, un musical, apoi încă unul, un film, piese de teatru, cel puțin două cărți dedicate artistei. Cu toate astea, reproduceri după guașele care i-au asigurat nemurirea sunt deocamdată greu de obținut – prețurile volumelor în care au apărut aceste reproduceri nu sunt accesibile oricui. Ciclul realizat de Charlotte reprezintă o mărturie de o inestimabilă valoare documentară despre epoca în care a trăit artista, fiind, totodată, o neprețuită operă de artă.

Nu știu cum va fi arătat opera compusă de Marc-André Dalbavie și pusă în scenă la Salzburg în 2014 de Luc Bondy – se pare că a fost un succes răsunător; spectacolul pe care l-am putut vedea în Israel este un musical intitulat Charlotte: A Tri-Coloured Play with Music (Charlotte: o piesă în trei culori cu muzică) montat în 2017, și prezentat la Toronto, în cadrul festivalului ”Luminato”, cu muzica scrisă de compozitorul ceh Aleš Březina pe libretul canadianului Alon Nashman, în regia și scenografia Pamelei Howard. Cele trei culori menționate în titlul acestei lucrări provin din două surse –

dintr-o însemnare a eroinei, potrivit căreia, în vremuri de război, nu i-au putut fi procurate, pentru lucrările ei, decât trei culori, și, pe de altă parte, din realitatea cromatică a ciclului Viață? sau teatru?: în prima parte a ciclului, cea care descrie copilăria Charlottei, predomină albastrul, în partea a doua, care are în centrul ei dragostea tinerei fete pentru profesorul de canto Alfred Wolfsohn, predomină roșul, iar în partea a treia, dedicată exilului în Franța, predomină galbenul. Libretul musicalului urmărește biografia Charlottei până în momentul în care, la Villefranche, ea intră într-un dur conflict cu bunicul ei; acesta o informează că în genele familiei există un factor care îi predispune și îi împinge pe cei din neamul Salomon la sinucidere; bunicul respectiv e și pe punctul de a-și supune nepoata unui abuz sexual.

Dacă nu aș fi fost curios să văd spectacolul cu Charlotte, probabil n-aș fi aflat niciodată de existența acestei ființe deosebit de înzestrate, pe care barbaria nazistă a ucis-o atât de tânără. Un merit al libretului lucrării e că atrage atenția asupra personajului ei central, atât de ieșit din comun. Din păcate, libretul acesta nu s-a decis dacă e interesat de biografia artistului, de formarea lui ca artist, de monstruozitatea persecutării evreilor de către hitleriști, de ADN-ul nefericit al familiei Salomon sau de alte felurite motive pe care acest libret le atinge, fără să dezvolte ca lumea, cu cap și cu coadă, nici unul.

Charlotte Salomon, guașă pe hârtie
Charlotte Salomon, guașă pe hârtie

Muzica lui Aleš Březina mi s-a părut descinsă dintr-un bizar mariaj nedeclarat între Kurt Weill și Stephen Sondheim. Montarea și interpretarea echipei canadiene care a prezentat-o în cadrul Festivalului Jaffa Fest, Theaturtle, mi s-au părut a combate eroic, cu multă dăruire, și nu fără succes, pentru a se menține în parametrii teatrului profesionist.

Dacă e să dau crezare unei informații cam cețoase din foarte sumarul program de sală al spectacolului Lola Blau, venit din Austria, atunci e vorba de un musical unic în felul său, scris încă înainte de 1984, anume pentru o singură interpretă, de către poetul, compozitorul, scriitorul satiric Georg Kreisler (1922 – 2011), unul dintre cei mai de seamă autori de texte și cântece pentru cabaret din Austria, și pus în scenă de Ernst Kurt Weigel, actor, autor și regizor vienez, care în 2006 a întemeiat Teatrul Off, sub egida căruia a și apărut în Israel Lola Blau.

Tamara Stern s-a născut la Berlin în 1974, a crescut la Ierusalim și la Tel Aviv, a absolvit Studioul Nissan Nativ și a fost adoptată, imediat după absolvire, în trupa Teatrului Ghesher; în plin spectacol cu Lola Blau actrița a găsit cu cale să mulțumească Lenei Kreindlin, directorul general al acestui teatru, și directorului artistic al teatrului, Evgheni Arieh pentru creditul pe care i l-au acordat odinioară. În anul 2000 a fost distinsă cu un premiu israelian pentru tineri actori. În 2003 Tamara Stern s-a întors la Berlin.

Musicalul Lola Blau relatează istoria unei actrițe și cântărețe vieneze care a trebuit să-și părăsească în 1938 orașul natal, asupra căruia se înstăpâniseră naziștii; viză de ședere în Elveția Lola n-a obținut, dar a izbutit să plece în Statele Unite, unde a fost primită și unde a izbuit să facă o frumoasă carieră. Când după război, devenită star, a revenit în patrie, Lola Blau a fost nevoită să constate că, din nefericire, mentalitatea locuitorilor nu s-a prea schimbat… În acest punct, textul amenajat de regizorul Ernst Kurt Weigel împreună cu interpreta Tamara Stern pentru one woman show-ul acesteia comite o ușoară entorsă cronologiei fenomenelor istorice, pentru că el vizează – în chip întru totul lăudabil, de altfel – recrudescența antisemitismului în Europa de astăzi, și nu în cea imediat postbelică.

Libretul musicalului înșiră song după song; între songuri, Lola povestește una-alta din viața ei, reconstituie diverse situații prin care a trecut – o iubire nefericită, un dialog picant la un control de pașapoarte, o noapte de deznădejde înecată în alcool ș.a.m.d.

Spectacolul a avut loc în ceea ce Teatrul Ghesher numește pompos Clubul 71 de scaune – un spațiu de mărime mijlocie situat sub nivelul străzii; de obicei spațiul e o simplă anexă la foaier și la bufet; pentru spectacol au fost instalate acolo un mic practicabil pentru interpretă, câteva rânduri de scaune, un ecran pentru proiecția traducerii textelor din germană în ebraică, un pian cu coadă în stânga practicabilului (pe pian – un clondir mititel cu apă și pahare) – pianistul, Marcelo Cardoso Gama, a intervenit de câteva ori în spectacol și ca actor – și un scaun înalt pentru un contrabasist, Mathias Krispin Bucher, în partea dreaptă a practicabilului; o draperie acoperea peretele din spate, în mijlocul practicabilului era un imens fotoliu îmbrăcat în roșu, sub ecran se afla o masă rotundă acoperită cu o draperie roșie, iar între fotoliu și contrabasist era montat, pe un stativ înalt, un microfon.

Tamara Stern a apărut, cu părul împletit într-o coadă răsucită în jurul capului, într-o rochie roșie ca focul, foarte simplă, cu nasturi în față, dar puternic evazată, de sub care se zărea marginea unei subfuste cu multe-multe volane de dantelă neagră. În cursul spectacolului fusta a fost adesea fluturată așa cum se obișnuiește în flamenco.

Actrița n-a apucat să urce pe practicabil și am constatat, proțăpit cum eram în rândul întâi la mijloc, că se folosește de neck. De ce era nevoie în spațiul redus al Clubului 71 de scaune și de microfon, și de neck nu pricep în ruptul capului. M-am indispus imediat.
N-a trecut mult și am constatat că actrița se străduiește din răsputeri să-și farmece publicul, cu o profuzie de surâsuri prefabricate, de toate calibrele. Pasajele dramatice din text au primit apoi, la rândul lor, suplimente copioase de dramatism (de drrrrramatism) – cascade de râs isteric, hohote de plâns isteric. Un belșug de gesticulație prisoselnică, și o abundență de mutre, mutrițe și mutrișoare, multe dintre ele menite să dea actriței un aer de copilă (la aplauze ea răspuns de mai multe ori cu knicksuri feciorelnice), a completat meniul serii.

Spectatorii (în majoritate oameni de o anumită vârstă, și, cred, știutori de germană) s-au arătat încântați. Aplauze furtunoase și ”Bravo, bravo!”.

Bun. Tamara Stern știe să cânte, și germana ei cu parfum vienez e deosebit de îngrijită. Am putut aprecia textele spirituale ale lui Georg Kreisler și, bineînțeles, mesajul spectacolului. De la un punct încolo, însă, am încercat, în paralel cu desfășurarea atletică de mijloace actoricești de pe practicabil, să mă dumiresc în mine însumi în privința rezistenței mele îndărătnice la eforturile supraomenești ale actriței, la încrâncenarea cu care trudea ca să convingă, și la toate fițele ei menite să cucerească bunăvoința spectatorilor.

Părinții m-au dus la teatru, la ”Țăndărică”, pe când n-aveam decât patru ani. Și pe urmă la tot ce puteam cât de cât înțelege, inclusiv la operă, eventual cu ajutorul explicațiilor lor. Nu întotdeauna am înțeles, dar timpul a făcut încetul cu încetul ordine în creierul meu. Totuși, între 1948 și 1961 eu n-am avut cum să văd în România cabaret. Teatru am studiat la Sankt-Petersburg, care pe atunci se numea Leningrad; nici acolo n-am avut prilejul să văd cabaret. Ascultam, la cămin, sau la câte-un ceai cu prieteni, înregistrări ale cântecelor lui Bulat Okudjava, interpretate de către autor, mai toate exprimând dezacord față de lumea în care trăiam. Ascultam și Vysotski, dar, nu știu cum s-a făcut, mai puțin. Și cu toate astea mi-am făcut o idee despre cabaret cu mult înainte să văd, pe la mijlocul anilor ’70, faimosul film cu Lisa Minelli. Cum așa? Iată cum.

Am văzut-o și ascultat-o pe Maria Tănase cântând la Continental. Ce regească stăpânire de sine! Cu cât ceea ce cânta era mai arzător, cu atât atitudinea acestei fantastice artiste era mai răsucită înlăuntrul ei.

Am văzut-o și ascultat-o live în concert pe Marlene Dietrich. În fața mea pe scenă se afla un mit. Iar de cântat, mitul cânta cu o simplitate desăvârșită, de necrezut. După concert ne-am repezit, mai toți studenții care eram în sală, s-o întâmpinăm când iese din teatru pe la intrarea actorilor. A apărut. Și s-a oprit o clipă în prag – părea surprinsă, aproape speriată de popularitatea exaltată de care se bucura.

Am avut șansa s-o văd pe scenă pe Gisela May, încă una din această ligă de fabuloase cântărețe, a căror apariție calmă, lipsită de fandoseli și fasoane, domina în chip firesc orice public.

Tamara Stern, din nou în afara musicalului despre Lola Blau, a ținut să interpreteze celebrul song Jenny a piraților din Opera de trei parale. Era de-acum de așteptat: a transformat songul în melodramă, l-a înecat în patetic, și cu asta i-a omorât tot sensul. Nemuritoarele songuri ale lui Brecht sunt patetice în fibra lor alcătuitoare, patosul actoricesc le ucide.

Îmi rezum gândul, dând cititorilor mei ocazia să mă considere lipsit de modestie – eu știu ce înseamnă cabaret adevărat, am avut șansa de a vedea la viața mea cel mai bun cabaret care se putea vedea pe lumea asta, și acolo se situează criteriile mele. Cabaret ”pentru cei săraci” nu-mi face trebuință.

Arhiva rubricii Cronica muzicală

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.