De câteva zile mă tot plimb cu mantia gândurilor pe umeri, învelindu-mă cu grijă și ocrotindu-mă în fața vânturilor și a ploilor. De câteva zile mă tot gândesc la tot felul de amintiri, reîntâlniri pe care mi-aș dori să le decupez aici, în scurtele mele mărturisiri. Dar, uneori, parcă bătute de vânt și spălate de ploile care au năvălit acum, aduse de nori întunecați, luminați doar de trăsnete, ele mă părăsesc și-atunci iar cotrobăi îngândurată în arsenalul trăirilor mele, răsfoind manuscrisele păstrate în căutarea unui subiect care merită să fie povestit. Este un joc frumos, de altfel, între mine și gândurile, trăirile mele de ieri și de alaltăieri pe care, de câțiva ani buni, le tot decupez în scris, și-așa parcă prind viață, și eu alături de ele, mă țin la pas cu trecerea timpului, și-ncerc să nu-l bag în seamă cum se scurge pe lângă mine făcând loc altor zile și nopți pe care abia aștept să le trăiesc și să le povestesc. Câte or mai fi ele, nu pot ști?!
Dar azi dimineață, când mă plimbam în parc, ca de obicei, cu Hugo, după o ploaie torențială care a spălat toată noaptea cerul și pământul, am simțit că mantia pe care o purtam pe umeri mă ferea și de o răcoare tomnatică ce se așternuse peste noapte și se făcea simțită. Un vânt sfios, dar rece, mi-a mângâiat obrajii și a zburlit părul negru al lui Hugo, trecând pe lângă noi grăbit, de parcă ar fi avut o misiune de îndeplinit. Trebuia, pesemne, să alunge vara și să răspândească pe aleile parcului un mesaj al mamei naturi… Și-atunci am înțeles ce voia să ne spună, să șoptească printre crengile copacilor și firul ierbii: e toamnă iar. Așadar, ar fi bine să ne pregătim și să o așteptăm așa cum se cuvine. Copacii nu sunt desfrunziți încă. Sunt verzi și umbroși. Doar câteva frunze s-au grăbit să îngălbenească și să se desprindă de pe ramură. Câteva frunze galben-aurii mai punctează ici-colo verdele ierbii, anunțând venirea toamnei. Și-așa am putut auzi în liniștea dimineții foșnetul frunzelor bătute de vânt. Era un foșnet aparte, pe care-l știu, tomnatic. O melodie a naturii care aduce cu ea și nostalgia toamnei în casele și-n sufletele oamenilor, pe aleile parcurilor. Azi dimineață, învăluită în mantia nostalgică a gândurilor, am simțit pentru prima dată că toamna a venit iar. O simți, o auzi, o miroși, căci frunzele răspândesc un miros deosebit în jurul copacilor. Parfumul toamnei se răsfiră grăbit printre noi…
Timpul trece și vara a trecut, așa cum a fost ea în acest an, capricioasă și fierbinte, dar a trecut lăsând amintirile estivale să se risipească printre filele calendarului anotimpurilor fără niciun regret. Calendarul anotimpurilor se lasă oricum răsfoit la fiecare adiere de vânt și-n curând ne va anunța sosirea echinocțiului de toamnă, și-apoi ne va avertiza că nopțile vor deveni mai lungi iar zilele mai scurte, că vine iarna…
Dar până una alta mă gândesc cu o undă nostalgică în suflet că am trăit 80 de asemenea evenimente astrale și mă pregătesc să le întâmpin cu bucurie și pe celelalte care vor mai veni, căci, după spusele lui Tolstoi, „timpul care ne-a mai rămas de trăit este mai important decât toți anii care au trecut”. Sunt fericită, aș putea spune, că am putut să le trăiesc de-o viață cu o aceeași bucurie în suflet. „E foarte simplu să fii fericit, dar foarte greu să fii simplu”, afirma Rabindranath Tagore, cel supranumit Sufletul Bengalului și Profetul Indiei moderne, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1913.
Ca în fiecare an, pe 13 septembrie îmi sărbătoresc, cu gânduri frumoase, ziua onomastică. Sfântul Corneliu Sutașul își face datoria cerească și mă-nconjoară, ca în fiecare an, cu mantia lui binecuvântată, ocrotitoare, aducându-mi în suflet și în gândire speranță, smerenie și credință. Așa cum a făcut și în viața lui duhovnicească, când își despica cu sabia mantia lui binefăcătoare și acoperea soldații răniți și înfrigurați. O faptă bună care-i este atribuită, dăruind căldură și bunătate printre cei slăbiți și lipsiți de puteri. Îl iubesc pe Sfântul Corneliu Sutașul pentru bunătatea lui și pentru faptele lui cerești, și-mi însușesc de fiecare dată câte ceva din exemplul lui, smerindu-mi, la rândul meu, faptele, vorbele, gândurile. Mă grăbesc să le urez „La mulți ani binecuvântați” tuturor celor care îi poartă numele…
Ca în fiecare an, tot pe 13 septembrie se sărbătorește în România, ziua pompierilor, un eveniment pe care îl asociez mereu cu stingerea focurilor inimii care mă mai înflăcărează uneori. Parcă mă leagă ceva de faptele lor bune, o prietenie între mine și oamenii care salvează multe vieți în lupta cu flăcările mistuitoare care pârjolesc totul. Un călduros „La mulți ani! ” vitejilor pompieri din România.
Și cum Decupajul apare chiar pe 13 septembrie, se cuvine aici să mai adaug ceva, de altfel foarte important pentru mine. Și anume, pe 13 septembrie Hugo împlinește 10 ani. Așadar, un călduros „La mulți ani!” dragului meu prieten blănos. Cam tot atâția ani a fost alături de mine zi și noapte și nu m-a părăsit niciodată. Ba, din contră, devine, cu trecerea anilor, din ce în ce mai atașat de mine. Îmi amintesc cum, odată, de mult, când abia venise din România, am profitat de un moment de neatenție și m-am ascuns, furișându-mă în spatele unui desiș plin cu frunze și flori. De acolo puteam să-l observ foarte bine. La început a rămas pe loc, nedumerit s-a uitat în jur, încă dând din codiță, în speranța că voi apărea, apoi speriat, a început să plângă cu lacrimi amare și cu un scâncet înăbușit, tot privind în jur. Nu trecuse mult timp, dar când s-a simțit din nou singur și părăsit, micuțul meu prieten cu blană s-a speriat. Desigur că nu am mai rămas ascunsă și i-am sărit în ajutor, spre marea lui bucurie. De atunci nu am mai repetat așa ceva. Și inima mea a fost plină de lacrimi văzându-l ce speriat a rămas pe aleea din parc. Desigur că și-a adus aminte de toate cele petrecute în România, când a fost salvat, împreună cu mama lui Amra și cei trei frățiori, de o inimă bună și iubitoare și aduși acasă, în siguranță. Din nou fapte bune, din nou oameni deosebiți care înțeleg să ajute, să salveze vieți. Charlie Chaplin considera că „cine hrănește un animal flămând, își hrănește sufletul” și îi mulțumim Mădălinei, salvatoarea, cea care mi-a înlesnit adopțiunea. Și de atunci am rămas împreună bucurându-ne de fiecare moment pe care-l petrecem alături, nedespărțiți. El mă scoate de trei-patru ori pe zi la plimbare, că altfel, la cei 80 de ani ai mei, nu cred că aș mai ieși din casă de bună voie și nesilită de nimeni. Dar așa, de dragul lui, trebuie să fac cei 1000 de pași pe zi, ba chiar și mai mulți, depinde de starea vremii. Și așa au trecut 10 ani și sper să mai rămânem încă câțiva ani alături și să ne bucurăm împreună. Recunosc că nu este un cățel ca toți cățeii… este unul deosebit. Are personalitatea unui cățel din rasa Spitz, cu toate că el este un Spitz-mix, dar caracterul rasei îl are foarte pregnant. Este încăpățânat, nu se împrietenește cu toți cățeii din jur, este dominant, pe cât este de mic, pe atât este de rău. Nu lasă niciun cățel să intre în casa lui, pe care o apără cu foarte mult curaj și devotament și-i latră, și-i mârâie pe toți cei care nu-i plac. Nu se lasă luat în brațe, pieptănat, spălat, umblă ca Zdreanță, cățelul lui Arghezi, și fuge de apă, de ploaie, dar îi place zăpada. Pesemne că își aduce aminte de zăpezile din copilăria din România, numai că la noi ninge foarte rar. Nu se lasă mângâiat de mâini străine, nu merge la plimbare decât cu mine. Cu mine și față de mine are un cu totul alt comportament. Este drept, l-am cam alintat, nu l-am dresat și l-am lăsat să crească pe lângă mine ca pe un stăpân. Ocrotitor. Ne înțelegem bine, în românește dar și în… nemțește, că, deh, așa trebuie, ca să știe ce se vorbește în jurul lui. Pepe, clownul orașului, care are și el doi căței salvați din România, consideră că Hugo este singurul cățel școlit, aproape filozof, și știe el ce spune tot observându-l pe Hugo. Ori de câte ori îl vede pe Pepe, dă din coadă vesel și chiar râde, plin de bucurie… Hugo știe că Pepe este clown. Se uită cu mine la tv, până noaptea târziu și nu merge la culcare decât atunci când mă culc și eu. Îi plac concertele de muzică clasică, dar și cele de jazz, nu îi plac filmele cu împușcături, cu lupte violente, latră de fiecare dată la scenele dure… Oricum, un cățel deosebit, mereu cu urechile ciulite și gata să mă anunțe că ceva nu este în ordine. Paznicul meu, prietenul meu nedespărțit de 10 ani, care vede, miroase și aude mai bine decât mine… Slavă Domnului!
Octavian Paler spunea că „bătrânețea începe ca toamna. Cu melancolii, cu umbre care se lungesc, cu reverii şi doruri vagi”. Până una-alta, amândoi, eu și Hugo, așteptăm toamna care vine iar…
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00, inclusiv comenzi online – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
