”Ei poftim, societate!” de Lică Barbu

264
Lică Barbu proză scurtă leviathan.ro

proza-scurta-leviathan.ro-logoNerăbdător să ajung unde mi-am propus, mă urc în primul autobuz sosit în staţie, cu intenţia să îl schimb cu altul în altă staţie care merge spre destinaţia mea. Dracu’ m-a pus?

Fac eu ce fac şi nimeresc mai tot timpul în situaţii sărite din normal. Foarte sărite, aş spune.

Păi bine, măi oameni buni! În ce societate trăim?

În ce epocă aiurită a evoluţieI umane am nimerit?

În ce stare mai trebuie să asistăm la atâtea abateri de la firescul social?

Până când vom mai suporta tupeul unora care pur şi simplu dau peste cap ordinea societăţii?

Aceste nemulţumiri aveau să-mi vină imediat cum am urcat în autobuz. Pentru că aşa sunt eu mai cu moţ să păţesc nepăţite.

Lică Barbu
Lică Barbu

Mă urc normal în autobuz, dar nu compostez bilet pentru că aveam abonament. Şi chiar dacă nu aveam, tot nu compostam, cică aşa e normal. Toţi spun că-i de bine. Te simţi mai şmecher.

Cum nu erau locuri libere în autobuz, mă agăţ cu talent de o bară pentru a mă ţine zdravăn să nu cad la vreun hop, mai ales că eram cam beteag la un picior. Un accident banal, din prea multă atenţie la neatenţie. Nu contează. Mă descurc.

La o curbă foarte uşoară, mă dezechilibrez neatent la execuţia manevrei şi cât p’aci să cad peste o doamnă care privea visând peisajul citadin. Cer scuze şi dau vina pe piciorul recent operat. Doamna mă privea superb de indiferentă, ca pe un personaj inexistent, acceptând scuzele mele admirabil de plictisită. M-a copleşit emoţionant sfidarea ei. Era mândria cea mai dispreţuitoare, adevărata faţă a respingerii semenilor între ei, înălţător de estompat.

N-am reuşit să-mi trăiesc până la capăt emoţia. Un băietan, incredibil de obraznic, mă atacă brusc, cedându-mi locol lui de pe scaun. Am rămas statuie neterminată cu nervii puşi la microscop. Mă simţeam ca un cobai în aşteptarea experienţelor.

Dar ce am ajuns? Un ţâşti-bâşti are tupeul să-şi facă milă de mine, om mai în vârstă, mă rog, şi un pic şchiop, să mă deranjeze din contemplarea unei persoane cu aroganţa de om adevărat al noii societăţi? E jignitor! De necaz, îmi venea să intru în cauciucurile autobuzului, căci în pământul aflat în mişcare nu aveam cum.

Deranjat, îl scanez ca pe o fiinţă respingătoare şi inadmisibilă în societatea noastră modernă. Nu-mi venea să cred. Puştiul, neașteptat de obraznic, citea o carte. Ca să vedeţi, oameni buni, unde am ajuns! Nu era suficientă nesimţirea lui de a-mi ceda locul, dar avea şi cutezanţa periculoasă să citească în văzul lumii. Şi ca tabloul înfăţişat să irite şi mai mult privirile noastre de cetăţeni moderni, intrusul pasager cititor avea într-o mână o cutie veche, jerpelită, conţinând probabil o vioară. Deja era prea mult.

Pentru a-mi regăsi echilibrul de om contemporan şi pentru a nu leşina de furie, accept locul oferit, privind în jur ca nu cumva să mă cunoască cineva şi să mă fac de râs. Aş fi fost văzut ca un dezechilibrat mintal care pactizează cu neorânduiala societăţii.

De aceea, m-am aşezat pe scaun, am închis ochii, şi ca şi cum nimic nu s-a întâmplat, fluieram încet o manea la modă. Ca o justificare la indiferenţa mea faţă de gestul insolent al acelui puşti tupeist. Totuşi, avalanşa de priviri tăioase o simţeam în ceafă. Mă simţeam jignit de un tiriflici, de un puştan pus să strice imaginea grandios conturată de oamenii noi, evoluaţi, cu tabloul lui prăfuit şi învechit de cititor al unei cărţi, plus cu o vioară hodorogită de timp.

Puştiul mă privea peste ochelarii lui demodaţi, parcă aşteptând un ”mulţumesc!”. Culmea tupeului. Sunt unele elemente umane, depăşite, care nu mai au limite, frate. Chiar mi-a venit în minte, în acel moment, ca acest cuvânt, ”mulţumesc”, să fie scos din dicţionar. Şi-aşa e inexistent. Iar cei care-l pronunţă să fie aspru criticaţi la televiziunile de scandal.

Eram năucit de situaţie şi nici nu mai ştiam unde merg. Norocul meu că la următoarea staţie, câţiva copii, adorabili de actuali, m-au scos din impas.

Au urcat în autobuz cu gălăgia lor copilărească plină de apelative şi cuvinte fantastice, ”bă”, ”fă”, ”prostule”, ”boule”, ”cool”, ”shit”, ”ok” ce mai, o simfonie a sunetelor zglobii.

Şi ce mişto erau îmbrăcaţi: pantaloţi rupţi, după ultima modă, tricouri pline de picturi impresioniste, adevărate nonvalori inepuizabile ale timpului. Tabletele şi telefoanele mobile de ultimul răcnet străluceau în mâinile lor. De frizurile lor extraterestre nici nu mai spun. Başca, ici-colo, câte un tatuaj genial, afişat intenţionat. Atmosfera era ca o sărbătoare cu sclipici, plină de chici. Rimă întâmplătoare, ca şi aceşti tinerei minunat de spontani.

Puştiul tupeist, care-mi cedase locul, le stătea în cale. Ce haios l-au luat la îmbrânceli. S-au făcut că nu-l văd şi i-au împrăştiat partiturile pe care le avea într-o mapă scoază din uz.

Ce-am mai râs, când acesta încerca să le adune de pe jos, iar miştocarii mei şmecheraşi, îl călcau pe degete. Din greşeală. Un adevărat spectacol de comedie. Leşinam de râs.

Uitasem de întâmplarea imprevizibilă de mai înainte şi plăcut răzbunat de aceşti eroi citadini, mă ridic de pe scaun ca să cobor la următoarea staţie.

Vaaai! Ce potriveală. Şi gaşca de vedete copilăreşti cobora tot acolo. Odată cu mine. Credeam că plutesc în înghesuiala lor. Bine, pluteam pe jos, căci nu am avut cum să le ţin piept puterii lor vitejeşti. M-au propulsat elegant pe jos, iar în gând le mulţumeam în nemernicia mea de neputincios la mers. Nici nu mai simţeam durerea de la piciorul şchiop, aşa eram de împlinit şi mândru prin minunata lor educaţie. Eram pe jos, dar fericit.

Bravo părinţilor lor! Aplauze prelungite cu bătăi zgomotoase, ca să audă şi ei ce copii străluciţi au. Dar să nu uităm nici pe educatorii lor de la şcoală. Tot efortul educaţional al pedagogilor se reflectă peste tot şi dă impuls societăţii să nu stea pe loc cu noua generaţie. Să meargă triumfătoare cu câlcâile înapoi. Scuze! O metaforă, aşa, în glumă.

N-aş fi vrut să vă spun, dar puştiul ”citicios” şi-a dat din nou arama pe faţă, dându-mi mâna să mă ridic. I-am iertat obrăznicia, căci venea autobuzul meu.

Incredibil, oameni buni! Tot eu să iert ceea ce nu cred că e de iertat. Judecaţi şi voi. Sau nu. Mai bine să înţelegeţi ce e de înţeles.

”Vitejii” mei au dispărut cu nonşalanţă debordantă în infinitul străzii, luaţi de vântul care mătură gunoaiele împrăştiate de oamenii moderni.

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.